Smaranda Enache: Ideile de acum 20 de ani erau mai degrabă în grupurile mici ale societăţii civile, inclusiv la Tîrgu-Mureş, ideile pro-europene în care credeam atunci erau restrânse aş zice la o elită. Astăzi trăim într-un oraş, parte a unei ţări, care este la rându-i parte a Uniunii Europene (UE). Deci aş spune că societatea civilă din România a reuşit să facă acest transfer al ideilor pro-europene în primul rând către mediile politice şi în al doilea rând către populaţie. Societatea per ansamblul ei este într-un moment de răscruce. Pe de-o parte am intrat în UE, în NATO, deci ne-am împlinit un vis, dar avem sentimentul că totuşi trăim într-o societate care are foarte multe sincope, o societate care e departe de visul pe care noi l-am imaginat în urmă cu 20 de ani. România şi celelalte state care au intrat în UE, dar care sunt state foste comuniste încă au foarte puternice sechele ale comunismului. Probabil că va fi nevoie de alţi 20 de ani, dar în condiţii mai dificile. Acum trebuie să facem faţă şi unei concurenţe şi avem şi o societate civilă care este slăbită.

S. E.: Da. Cred că momentul de apogeu al societăţii civile româneşti a fost 1996. În perioada dintre 1989 şi 1996 s-au înfiinţat cele mai multe organizaţii non-guvernamentale din istoria României. Erau în jur de câteva zeci de mii de mici grupuri. Să nu uităm că atunci când din ea s-a creat Alianţa Civică şi ea a determinat formarea CDR care a dus pentru prima oară, în 1996, la înlocuirea structurilor politice fost-comuniste, cu o guvernare nouă, democratică, pro-europeană care avea să aşeze bazele intrării în UE şi NATO. După 1996 volens-nolens o parte din liderii societăţii civile au trebuit să treacă această linie invizibilă dintre civic şi politic, să intre în politică, în administraţie ca să ajute noua guvernare. În felul acesta societatea civilă a pierdut un număr de oameni importanţi. Mai apoi societatea civilă a intrat şi mai puternic în politică. Monica Macovei, Renate Webber, Cristian Preda astăzi sunt euro-parlamentari. Alţii sunt parlamentari, alţii sunt în diverse instituţii. Nu spun că e rău, dimpotrivă e foarte bine pentru administrare, pentru stat, dar în acelaşi timp a însemnat şi o slăbire a societăţii civile. Pe de altă parte, s-a întărit cealaltă parte a societăţii civile, care este mai puţin vocală, dar care face foarte multe lucruri utile. Avem mult mai multe organizaţii de asistenţă socială a bătrânilor, a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi, avem organizaţii de mediu, de cultură, asociaţii profesionale. Acestea s-au întărit, pe când militantismul civic s-a slăbit.

S. E.: Aş spune că e ca un computer. Are toate programele posibile, dar cei care îl folosesc o fac exclusiv pe post de maşină de scris. În momentul de faţă, România are instituţii, are mecanisme legislative pentru o democraţie funcţională, dar cu toate acestea vedem în fiecare moment cât de multe sunt disfuncţiile şi sincopele pentru că noi, cei care trebuie să punem această democraţie în mişcare, să ne folosim de instituţii, să le facem să lucreze în folosul nostru, nu suntem pregătiţi suficient. Noi suntem cei care stăm în faţa computerului cu o capacitate fenomenală şi-l folosim doar pentru a scrie scrisori. E nevoie să facem ceva pentru ca societatea să ajungă din urmă sistemul pe care l-am construit. În cazul ţărilor din blocul comunist n-a fost o evoluţie, o creştere naturală, ci a fost un sistem pe care l-am adoptat, peste o ţară trecută prin comunism, dar care nici înainte n-a avut o extraordinar de consolidată tradiţie democratică. La cârma acestui sistem democratic de tip occidental, care acolo a fost rezultatul unei evoluţii de peste 200 de ani, ne găsim noi.

S. E.: Virusul este neîncrederea noastră în acest sistem. Auzim foarte des că e corupţie, dar e corupţie şi la ei, aşa e şi-n occident. Ceea ce nu este întru-totul adevărat. Din punctul meu de vedere virusul democraţiei noastre este lipsa noastră de încredere în sistemul democratic. E ciudat, pentru că foarte mulţi dintre noi atunci când cumpără un obiect, de exemplu un autoturism, au tendinţa să plătească mai mult, dar să fie fabricat în occident, în care au încredere. Nu ne gândim niciodată la aceste obiecte să le descompunem, să le adaptăm. În schimb sistemul democratic pe care l-am importat ni se pare străin, nu ni-l însuşim, nu avem destulă încredere în el şi nu suntem interesaţi să-l facem să lucreze în beneficiul nostru. Societatea însăşi trebuie să se autoeduce.

S. E.: Din păcate, ceea ce vedem este că încălcarea drepturilor omului este majoră în România. E vorba de acele drepturi legate de proprietate, drepturile sociale (cum sunt răsplătiţi oamenii pentru muncă), este vorba despre protecţia medicală, socială, asigurarea cadrului pentru educaţie. În Teoria drepturilor omului acestea se numesc drepturi ale omului de generaţia a treia şi respectarea lor la un nivel acceptabil este acum o preocupare majoră în întreaga lume. Capitalismul înfloritor, care a dus la expansiunea economică şi culturală a occidentului, se găseşte într-o criză pentru că nu mai poate oferi drepturi egale tuturor membrilor societăţii. Este o preocupare a întregii lumi democratice şi cu atât mai mult a noastră, unde înregistrăm o rată de pauperitate mult mai ridicată. Şcolile, spitalele, transportul în comun, toate acele servicii publice sunt de slabă calitate. Egalitatea de şanse nu mai există, nu mai este indiferent unde te naşti pentru a avea o carieră. România nu tinde să se înscrie în modelul european de capitalism social, ci tinde să fie o ţară a unor fenomene de lumea a treia. Să recunoaştem de pildă că zilnic auzim cazuri de decese înregistrate din cauza vulnerabilităţii sistemului medical. La celălalt pol vedem Casa Poporului, luxul instituţiilor de stat. Ruptura imensă de fapt.

S. E.: Aş spune că ne găsim în cea mai proastă fază, din toţi anii tranziţiei. Dacă până acum am avut speranţa că politicienii se vor ocupa de descentralizare, acum am sentimentul că trăim o epocă de re-centralizare. Pe de-o parte ni se oferă un model de stat tot mai centralizat prin abandonarea pluralismului politic, a reprezentării regiunilor, a etniilor şi a religiilor în Parlament. Dacă vom avea un parlament unicameral şi un sistem electoral în două tururi, trebuie să fie clar că vom avea două, maximum trei partide. Nu vom avea reprezentanţi ai regiunilor, minorităţilor, cultelor, aşa cum am sperat că se va întâmpla prin crearea unui senat care să conţină acest pluralism. Tendinţa o vedem şi prin faptul că prefecţilor li se dau puteri sporite. În modelul despre care discutam noi în anii ’90, prefecţii trebuiau de fapt să dispară, la fel ca şi judeţele. Trebuiau să se nască entităţi mai mari, care să corespundă acelor unităţi statistice din UE, a regiunilor. Această soluţie nu vedem să se nască. Deşi România s-a angajat ca până în 2013 să adopte o regionalizare, dezbaterea nu există şi mi-e extrem de teamă că ne vom întâlni la un referendum, fără informarea publicului, la care vom fi puşi în iminenţa de a vota nişte sisteme de organizare statală care conţin o serie de disfuncţionalităţi. A regionaliza un stat se aseamănă cu raţionalizarea unei locuinţe. Iar locuinţa e raţionalizată de mii de ani: oamenii ştiu că într-un anume loc e focul, într-un anume loc e odihna etc. Aşa şi un stat trebuie raţionalizat prin regionalizare şi descentralizare. În România, în momentul de faţă, PD-L şi preşedintele Traian Băsescu se îndreaptă spre un model de stat care va semăna mai tare cu Belarus şi Ucraina decât cu Franţa sau Spania.