Arhivă :: Publicaţia 14/2005 :: Sighişoara

O tânără din Mihai Viteazu scrie puşcăriaşilor din nouă penitenciare ale ţării

Povestea Petruţei Mondoc este impresionantă pentru cei care ajung să o cunoască într-un fel sau altul. Petruţa a ajuns să fie pentru sute de persoane aflate în puşcărie o sursă de inspiraţie şi un izvor de optimism. Cei cu care corespondează nu ştiu despre ea că este o tânără de 28 de ani, ce a fost imobilizată în scaunul cu rotile de la vârsta de 14 ani. În prezent, locuieşte în satul Mihai Viteazu şi se află într-o stare avansată a bolii denumită distrofie musculară. Starea patologică prin care a trecut a cauzat dereglarea funcţionării corecte a muşchilor, lucru ce i-a afectat întregul organism. Ca urmare a acestui fapt şi-a pierdut vederea şi a fost aruncată într-o comă ce a durat nouă luni. Revenită din această stare, a devenit dependentă de oxigenul inhalat dintr-un aparat special.

Trăieşte pentru ei şi prin ei

Într-o periodă de şase ani a scris la peste 470 de persoane aflate în puşcărie. Cum s-a întâmplat acest lucru? Starea în care se afla a creat în ea dorinţa de a face ceva practic şi a determinat-o să se gândească mult la ce ar putea să facă. Are o credinţă puternică în Dumnezeu şi este convinsă că El i-a arătat calea ce trebuie să o urmeze. Ne povesteşte cum a urmat un curs biblic prin corespondenţă, absolvindu-l cu nota 10. La scurt timp după acest curs i se propune să devină instructor prin corespondenţă. Propunerea a luat-o prin surprindere şi-şi aminteşte ce a simţit în acel moment: "Eram zbuciumată şi în inima mea simţeam un zgomot. Eram cuprinsă de un sentimet ciudat ce nu mi-a dat pace până în momentul când am acceptat". La început a scris mai multor persoane din întreaga ţară, iar după un timp i s-a propus să corespondeze cu cei aflaţi în penitenciare. A fost surprinsă şi nesigură, neştiind dacă să accepte sau să refuze. În cele din urmă a dat curs acestei provocări deşi se gândea că puşcăriaşii sunt oameni răi, închişi pentru faptele lor împotriva semenilor.

Aşa a început să scrie la diverse persoane private de libertate din penitenciarele Rahova, Dej, Jilava, Iaşi, Vaslui, Mărgineni, Hârşor, Codlea şi Tîrgu Mureş. Ne arată unul din registrele de evidenţe în care sunt trecuţi 477 de puşcăriaşi cărora le-a scris. De asemenea, ne arată o legitimaţie pe care a primit-o şi cu care avea posibilitatea să scoată deţinuţi la vorbitor dacă dorea.

50 de misive pe zi

Lungile ei zile de boală au devenit relativ scurte, pentru că şi le ocupa acum cu scrierea de scrisori. A ajuns să primească chiar şi 50 pe zi. Le răspundea tuturor scriind la calculator după care tipărea scrisoarea la imprimantă. Majoritatea banilor ce-i primea ca ajutor îi folosea pentru cumpărarea timbrelor. Dintre cei care i-au scris trei sferturi dovedeau interes pentru discuţii iar restul îşi consumau timpul. Îşi aminteşte de o scrisoare ce a impresionat-o, semnată de un băiat de 22 de ani ce şi-a ucis prietena. Epistola era înfiorătoare, plină de cuvinte grele, amintind frecvent de moarte. Îi răspunde într-o notă încurajatoare, plină de optimism, dar arătându-i gravitatea faptei lui, explicându-i că există şi pentru el o salvare. Într-o altă scrisoare, deţinutul îi mărturişte că la citirea rândurilor ei a plâns şi a simţit o eliberare, ca şi cum ar fi scăpat din nişte lanţuri grele. În numele unor puşcăriaşi a scris şi famililor acestora încercând să medieze o împăcare. A primit multe mulţumiri din partea unora pentru faptul că le acorda din timpul ei. Cea mai mare mulţumire a Petruţei Mondoc a fost faptul că, după eliberare, un număr de peste 20 de deţinuţi, au continuat să-i scrie.

Nădejdea spre mai bine

Gândindu-se la viitor speră că îi va fi mai bine. Îşi doreşte să vadă din nou pentru a putea scrie. În momentul de faţă o ajută fratele ei, care şi el suferă de aceeaşi boală, însă nu este într-o stare atât de avansată. Însă corespondenţa este mult mai mică pentru că depinde în mare măsură de el. Părinţii o susţin în ceea ce face şi au sacrificat foarte mult pentru ea pentru că au fost alături de ea de-a lungul bolii şi au supravegheat-o de-a lungul celor nouă luni de comă.