Arhivă :: Publicaţia 75/2006 :: Editorial

Traseism politic fără să fii condamnat

Degeaba se scuză cei care fac asemenea gesturi şi degeaba spun că partidul nu contează, ci omul. Este o scuză cu care încearcă să se încurajeze pe ei înşişi, după ce şi-au trădat partidul datorită căruia au ajuns unde sunt. Am condamnat întotdeauna traseismul politic. Oameni fără caracter, care nu reuşesc să-şi urmeze doctrina cu care au pornit, care au pus interesele personale mai presus de încrederea ce le-au acordat-o alegătorii. Dar, de fapt, politica nu este altceva decât un mod de a-ţi "rezolva apele", de a-ţi face mai mulţi "prieteni" şi, automat, de a obţine mai mulţi bani. Nu este nimic sfânt. Nici doctrină, nici crezuri. Interese şi atât. Totuşi, cazurile lui Bâzgan şi al lui Suciu fac notă discordantă de la această regulă. Dacă ar fi trecut la PSD cât PUNR mai exista, chiar şi pe moarte, nu ar fi fost cu nimic mai prejos decât cei care au trecut, de exemplu, de la PNG la PNL. Într-un fel, nu au avut de ales. Chiar şi aşa, s-au lăsat antrenaţi de valul produs de Lazăr Lădariu, primul care a trecut la PSD, deşi puteau pune piciorul în prag să treacă la alte partide. Au ales totuşi social-democraţia, respingând naţionalismul uneori excesiv al PRM, de care se apropie din punctul de vedere al doctrinei. În comparaţie cu alţii, care au migrat de la o formaţiune la alta, cei doi nu pot fi condamnaţi. Au fost prinşi în mijlocul unei situaţii care le-a dat posibilitatea de a alege partidul, fără ca cineva să le poată reproşa nimic. Aşa că, dacă vreţi să vă plimbaţi şi să nu vă ia nimeni la întrebări, soluţia este simplă: înscrieţi-vă într-un partid defunct şi aşteptaţi moştenirea. Este poate cea mai onorabilă formă de traseism politic.