Arhivă :: Publicaţia 80/2006 :: Luduş - Iernut
Marcu Sâncrăian respectă o promisiune făcută cu 80 de ani în urmă
După avalanşa de staruri şi starlete care pornesc din ecranele posturilor TV şi mătură totul în cale, un înţelept bătrân nu reprezintă mare lucru. Şi totuşi, exemplul de viaţă, stăruinţă, studiul, lupta pentru o idee, perseverenţa, toate trebuie puse în valoare şi cunoscute de cei prezenţi şi de generaţiile viitoare.Într-una din zilele acestea toride de august, am făcut o vizită la Zau de Cîmpie, la casa celui care şi-a făcut dintr-o promisiune profesie de viaţă. L-am găsit pe Marcu Sâncrăian într-o casă umbrită de nuci uriaşi, cu o grădiniţă de flori în faţa ferestrelor. Înalt, subţirel, cu plete albe, cu voce molcomă ca o adiere venită din istorie, Marcu Sâncrăian părea un model de sfânt pictat de Giotto. Ne-a primit într-o cameră a cărei pereţi erau ocupaţi cu rafturi pline cu cărţi de sus până jos. Rar mi-a fost dat să văd într-o casă de la ţară atâtea cărţi de beletristică românească şi străină, romane, poezii, cărţi de călătorie şi, nu în ultimul rând, tratate de botanică, ştiinţa pe care a slujit-o atâtea decenii. Într-un dulăpior am văzut cărţi vechi cu scoarţe legate în piele şi hârtia îngălbenită de trecerea timpului. Pe masă, Biblia, cartea de căpătâi a credincioşilor, alături de un bucheţel de busuioc întregeau un tablou coborât parcă din alte vremuri.
O întâmplare i-a marcat viaţa
Marcu Sâncrăian s-a născut la 25 septembrie 1917, într-o casă de ţărani cu stare. A fost al treilea copil din cei opt câţi au avut părinţii săi, Marcu şi Anica. Se pare că străbunicii săi au venit din comuna Sîncrai în a doua jumătate a secolului XIX. Ce se ştie sigur este faptul că un stră-străbunic a participat la Marea Adunare Naţională din 3-15 mai de pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj. După ce familia i-a fost masacrată de armata "revoluţionară" maghiară, stră-strămoşul său a plecat în Munţii Apuseni şi a luptat sub comanda lui Avram Iancu. După revoluţia de la 1848 a peregrinat prin mai multe localităţi şi, în cele din urmă, s-a stabilit la Zau de Cîmpie. Tatăl lui Marcu a fost unul dintre cei cinci delegaţi ai satului care au participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia în 1918.
Întâmplarea care i-a marcat viaţa a avut loc prin anul 1927 când, elev fiind, a participat la sărbătorirea Zilei Regelui. Atunci, în sat, au venit politicieni, dar şi oameni de ştiinţă de la Cluj Napoca. Printre ei era şi Alexandru Borza (1887-1971), botanist român, fondator al Grădinii Botanice din Cluj Napoca, specialist în domeniul floristic şi în sistematica plantelor superioare, autor de studii de ecologie, geobotanică generală şi etnobotanică. La adunarea populară, Alexandru Borza le-a vorbit ţăranilor despre importanţa păstrării în cadrul său natural a bujorului de stepă, Paeonia Tenuifolia. La întrebarea retorică: "Cine va avea grijă de această floare în viitor?", oamenii au tăcut sfioşi. Şi atunci, s-a auzit un glas gâtuit de emoţie: "Eu, domnule!". Era micul Marcu Sâncrăian. Acel impuls venit de undeva de departe, din sufletul său pur, s-a consolidat de-a lungul anilor, devenind un mod de viaţă.
Ţăran autodidact cu 10.000 de volume
Aşa cum erau vremurile atunci, Marcu Sâncrăian nu a făcut prea multă şcoală. După şcoala primară a urmat două clase gimnaziale la Luduş, apoi a rămas acasă la muncă. A citit foarte mult, dovadă fiind biblioteca plină de cărţi, colecţii de ziare şi reviste. Este o ilustrare a procesului de autoinstruire la care s-a supus în permanenţă. A participat la război, a ajuns până la Stalingrad, de unde a avut norocul să se întoarcă cu decoraţia "Bărbăţie şi credinţă". Întors din război, s-a căsătorit şi împreună cu soţia sa a avut cinci băieţi, din care mai trăiesc trei: Marian, contabil-şef, Iuliu ofiţer de marină şi Petru, strungar. Timp de 31 de ani a fost agent agricol, referent, casier la Primărie, după care s-a pensionat.
Custode al Rezervaţiei Botanice
Zona cu bujori de la Zau a fost descoperită de botanişti austrieci la mijlocul secolului XIX. Paeonia Tenuifolia constituie o relicvă a stepei pontice, existând pe aceste meleaguri de cel puţin 10.000 de ani. La început, bujorii au fost admiraţi de botanişti şi de grupuri de elevi de la şcolile din împrejurimi. La reforma agrară din 1924, Alexandru Borza a reuşit să protejeze o suprafaţă de 2,3 hectare, unde era o densitate mai mare de plante. Cu acea ocazie s-a realizat o împrejmuire care a fost distrusă în timpul războiului. Se părea că rezervaţia se va desfiinţa în acei ani grei de după război, dar a intervenit din nou întâmplarea. În 1946, secretar al Comisiei pentru reforma agrară a fost ales Marcu Sâncrăian, acesta fiind cunoscut ca un om drept şi corect. Au fost multe discuţii între locuitorii din Valea Largă şi Zau de Cîmpie pe tema atribuirii terenului ocupat de rezervaţia de bujori. Cu multă diplomaţie, cu argumente clare, Marcu Sâncrăian a reuşit să menţină terenul în proprietatea comunei Zau.
Ani de luptă şi cu timpul, şi cu timpurile
Au urmat ani de muncă susţinută şi de eforturi asidue, când custodele onorific şi-a împărţit timpul între familie şi rezervaţie. A studiat cărţi de specialitate, a participat la congrese ştiinţifice, a fost gazdă primitoare pentru cei mai cunoscuţi botanişti din ţară şi din străinătate.
În anul 2000, custodele ţăran a fost invitat la un Congres internaţional în Italia. Era o recunoaştere unanimă a muncii sale, a eforturilor depuse pentru salvarea unei specii pe cale de dispariţie. Atunci, la Roma, îmbrăcat în costum naţional, cu pletele albe fluturând în vânt, Marcu Sâncrăian părea un dac mândru coborât de pe Columna lui Traian. Medalia primită atunci, în faţa unor botanişti din 20 de ţări ale lumii, a încununat munca de o viaţă. Chiar şi acum, la aproape 90 de ani, bătrânul Sâncrăian îşi continuă lupta cu timpul. Şi cu timpurile.
Crenguta 2008-04-13 14:35:32crengutababa@yahoo.com
MULTA SANATATE!