Arhivă :: Publicaţia 252/2009 :: Editorial

Astăzi am încercat un exerciţiu de memorie, am închis ochii şi am parcurs cu mintea cei 20 de ani trecuţi ai României de la Revoluţie încoace. Prin ce am trecut şi unde am ajuns.

În primii ani de după acel fierbinte decembrie 1989, ni se spuneau că suntem prima generaţie de sacrificiu. Nouă celor care atunci păşeam, majori, în viaţă. După aceea, nouă, celor care eram doar nişte adolescenţi la vremea aceea, de cumpănă, ni s-a transmis acelaşi mesaj: tot o generaţie de sacrificiu. Noi, cei abia născuţi în acea perioada sau chiar nenăscuţi pe atunci nici nu mai trebuie să ni se spună. Conştientizăm că suntem o generaţie sacrificată.

Este un prim aspect. Un altul ar fi că, în 20 de ani, prăpastia între cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci s-a adâncit. Şi nu se vede, din păcate, doar în conturi sau în ce nu au cei din urmă prin buzunare. Se resimte acut în educaţie, se numără în cărţi citite, se vede într-un dialog. Superficialitatea, lipsa cunoştinţelor de bază, dezinteresul sunt câteva dintre trăsăturile care dau azi un popor fragmentat, duşmănos, incult pe alocuri şi incapabil să gândească singur, tocmai din cauza lacunelor evidente de educaţie, cultură şi civilizaţie. Şi ar fi multe de adăugat.

În Mureş, spre exemplu, am încercat să mă gândesc ce s-a schimbat? Câţiva comunişti schimbaţi cu neocomunişti. Funcţii acordate tot pe sistemul pile, cunoştinţe, relaţii. Din când în când, câte un temerar a strâpuns plasa relaţiilor pe bază de carnet de partid. Instituţiile sunt în marea lor parte nişte edificii locuite de birocraţi acriţi, nemulţumiţi de locurile de muncă, de salarii, de şefi. Nemulţumiri pe care şi le murmură pe la colţuri şi pe care şi le revarsă asupra plătitorilor de taxe. Nicio schimbare.

Dar suntem liberi. Avem propriul nostru liber arbitru. Care ne spune însă când să tăcem, când să ne autocenzurăm, când să ne retragem în carapacea noastră. E o libertate condiţionată, între gratii nevăzute.