Arhivă :: Publicaţia 253/2009 :: Editorial
Nu mai contează dac-a fost sau n-a fost
N-am scris despre Revoluţie niciodată. N-am vrut să mă transform în moderatorul emisiunii din excelenta peliculă „A fost sau n-a fost". Eram prea tânăr la momentul 1989. Dar mai apoi am crescut şi m-am format, bine sau rău, rămâne de discutat, în plină tranziţie. Am schimbat imnul. Am învăţat în ciclul primar după manualele cu fotografia tovarăşului Ceauşescu, iar în liceu după lucioasele manuale alternative. Am fost prima generaţie care am dat examenul de Capacitate. Dar şi de admitere la liceu. Am prins şi profesori „bătrâni", „încuiaţi", „ceauşişti", riguroşi, severi, unii modele demne de urmat. Am prins şi profesori tineri, cu spirit inovator, plini de avânt, care după 2-3 ani de luptă cu morile de vânt s-au reprofilat.
Am fost generaţia care a prins şi coada de la crenvurşti de dinainte de sărbătorile de iarnă, dar şi apariţia super-magazinelor cu de toate. Am prins şi trezitul de la 6 pentru a merge la Cămin (grădiniţa cu program prelungit), iar mai apoi şcoală, dar şi chiulul generalizat şi bătaia de joc la adresa dascălilor (rămaşi fără sistem de apărare) care se practică acum la scară largă.
Am prins şi frica ante-decembristă şi spaima lui martie ’90 când nu înţelegeam de ce stăm cu lumina stinsă şi cu lumânarea aprinsă în geam, dar am prins şi zilele în care pot să scriu, să critic, să arăt cu degetul lichelele societăţii.
Am citit şi arhiva Stelei Roşii din anii ’80, dar şi Gherla lui Paul Goma. Sunt unul din cei care sărbătoresc 20 de ani de la Revoluţie, comemorez pe cei căzuţi, nu regimul. Sunt unul din cei care, deşi am trăit pe propria-mi piele toate stângăciile tranziţiei, mă bucur de noul regim, cu toate lipsurile mici sau enorme pe care încă le are. Sunt unul din cei care mai întâi mă enervez, iar mai apoi îi compătimesc pe cei care au nostalgia regimului dinainte.
Sunt unul din cei care m-am enervat la auzul deciziei de amplasare a bustului generalului Guşă la Tîrgu-Mureş, dar m-am bucurat că pot luat atitudine şi protesta.
Iar la 20 de ani de la Revoluţie constat că suntem cam puţini cei care am învăţat să protestăm (a nu se confunda protestul cu gargara). Acesta ar fi cel mai mare regret.
