Arhivă :: Publicaţia 256/2010 :: Editorial

Uiuuuiuu. Fluierul se tânguia pe fundal. Marii actori se smiorcăiau molcom, ca să fie auziţi biiiine. Ana Blandiana se pisicea citind un text preţios şi greu. Vocea reporterului era gravă şi adâncă şi încerca să ne convingă că Toma era trist. Nu conta că nevastă-sa susţinea contrariul. Noi trebuia să credem că Toma era trist. Şi iar fluierul, şi iar actorii cărora nu li se spunea numele, şi iar Blandiana şi iar reporterul. Prohodul ăsta era, vezi Doamne, un mare, mare documentar radio dedicat lui Toma. Cum care Toma? Toma Caragiu. Exact. Actorul care toată viaţa lui n-a făcut decât să (se) râdă de Blandiene simandicoase şi atotcunoscători tâmpi cu limbi împletite în cuvinte abracadrabant de lungi. Şi sunt convinsă că râde şi acum. La fel de tare cum sunt convinsă şi de faptul că cei de la radio cred în nemărginita lor infatuare că au făcut un material demn de premiul Pulitzer şi pe de altă parte sunt siguri că aşa şi doar aşa merită marii noştri artişti să fie cinstiţi. Amintesc pe colţul mesei, mă rog, al tastaturii, că îi cinstim doar după ce îi îngropăm. Spre comparaţie, în Japonia....nu râdeţi, ...deci în Japonia, îmi povestea cineva care a fost martor la toată scena, că în cel mai mare restaurant din Tokyo a intrat cel mai mare artist de-al lor. În momentul acela toţi cei de la mese, printre ei unii dintre oamenii de afaceri care au PIB-ul României într-un buzunar, s-au ridicat, apoi au îngenuncheat şi şi-au aplecat cu toţii capetele. „Când îl voi vedea eu pe Becali că se va închina în faţa unui mare artist....", o oftat povestitorul meu, la rândul său artist. Ce Becali, când formatorii de opinie aflaţi în roluri principale mutilează gustul publicului pe care îl îndepărtează de cei care merită într-adevăr să fie aplaudaţi. Între ciobanii din politică şi cei din societatea civilă, diferenţa e doar de nivel. Că-i în pivniţă sau cu vedere la piscină, ciobănia e însă, la fel.