Arhivă :: Publicaţia 257/2010 :: Editorial

...pe Bolyai Janos", a răspuns flegmatic o mare jurnalistă din Bucureşti, căreia un trepăduş de reporter de provincie îi propusese subiectul. Tocmai se comemorau 150 de ani de la moartea unuia dintre cei mai mari matematicieni ai lumii, care s-a născut în Transilvania, la Cluj, şi a copilărit la Tîrgu-Mureş. Evident că doamna nu ştia despre ce este vorba şi fiind vorba de un nume unguresc l-a ejectat într-o clipită la mama lui, scuzaţi exprimarea şi nici gând să-i facă loc în jurnalul de ştiri naţionale. No acuma. Io am ceva sânge unguresc, dar în general sunt româncă, deci nu pot fi bănuită de nu ştiu ce prostii din astea etnice, dar tot m-am enervat. Tocmai am publicat în „Punctul" un material despre cine a fost şi ce a făcut Bolyai János şi credeţi-mă ca m-am simţit tare mândră când am aflat toate lucrurile alea. Pe cât de mândră atunci, pe atât de furioasă am fost la auzul replicii rostite cu mult dispreţ de duduia cu pricina.

Şi (mă) întreb următoarele:

Dacă Bolyai János ar fi fost român, ar fi fost tratat la fel?

Dacă valorile adevărate ardelene nu contează la Bucureşti, de ce noi trebuie să stăm drepţi şi să ne închinăm în faţa unor personalităţi care nu înseamnă nimic pentru Transilvania?

Dacă majoritatea împroaşcă cu dispreţ în ceea ce minoritatea apreciază, de ce să ne aşteptăm ca invers să fie altfel?

Şi acum răspunsurile:

Da, fiindcă la noi din bube, mucegaiuri şi noroi nu rămân decât bube, mucegaiuri şi noroi.

Fiindcă altfel vom fi puşi la zid de marii români şi suntem prea laşi ca să ne înfruntăm pe noi înşine.

Aşteptăm degeaba.

Şi astfel am mai rezolvat o dilemă româno-româno-maghiară.