Arhivă :: Publicaţia 259/2010 :: Editorial

O uzanţă de aproximativ 15-20 de ani face ca la Tîrgu-Mureş primul criteriu pe baza căruia se aleg cetăţenii de onoare să fie etnia. Astfel, în CL partea română vine cu propunerile ei, partea maghiară idem. Toţi scrâşnesc din dinţi la vot, dar în majoritatea cazurilor se votează în unanimitate pentru. Ei cu ai lor, noi cu ai noştri. După principiul statuat, s-ar putea să treacă vreo două-trei veşnicii până un rom, armean, neamţ ori vreun ins de altă naţionalitate să fie distins cu titlul de cetăţean de onoare.

Dacă e să mă întrebaţi pe mine nu există o chestie mai absurdă decât asta. Nu ai cum să împarţi oamenii de calitate ai oraşului fix în două pe acest şablon etnic, la fel cum nu poţi împărţii nici puşcăriaşii după acelaşi raţionament.

Am fost săptămâna trecută la spectacolul 20/20 jucat la Yorick, în Bastionul Măcelarilor din Cetate, un spectacol realmente tulburător. M-a făcut să-mi fie ruşine de ceea ce s-a întâmplat în martie 1990, cu satira usturătoare a imensei cantităţi de stereotipuri absurde adunate în aceşti 20 de ani. Le-am văzut vreme de 20 de ani, nu toate m-au deranjat atât de tare pe cum trebuia, iar acum revăzându-le puse în scenă m-a luat spaima. Am fost la spectacol români şi maghiari deopotrivă, am citit subtitrarea replicilor rostite-n limba maghiară, poate c-or fi fost şi unguri care să fi citit subtitrările replicilor în limba română şi n-am observat pe nimeni uitându-se ciudat. Nu s-a râs pe etnii, nu s-a aplaudat pe etnii, actorii nu s-au împărţit pe etnii, n-am apreciat jocul actoricesc pe etnii. A fost unul din foarte puţinele momente în care am simţit apropiere culturală neaoşă, neotrăvită, nedisimulată între cele două „tabere".

Toate acestea, pentru ca în următoarea zi să reluăm dezbaterea despre cetăţenii de onoare. Să împărţim valoarea în două ca pe nişte oi.