Cu ursul nu te joci! La noi se mai ştie, la Bucureşti nu

O fi de vină drujba şi companiile care exploatează lemnul, cei care au negociat la tătuca UE cotele şi şi-au asumat că nu facem selecţie pentru a ţine un echilibru, cei care ar trebui să-i hrănească sus în munţi, cei care-şi lasă, pe lângă peturi şi doze, resturile de mâncare printre conifere? Chiar nu ştiu. Ideea este că suntem plini de urşi. Şi nu doar în pădure, ci printre case, tomberoane, chiar în case.

La ţară, oamenii se plâng că le mănâncă culturile de floarea soarelui, porumb, animalele şi, mai nou, ce au prin cămară-frigider. În secuime, după cum aţi citit sau auzit, intră direct în cămară şi la frigider servind fără nicio problemă o salată de vinete. Familia care se trezise cu gazda nepoftită a sunat la 112 şi i s-a comunicat că echipajul e pe teren, se ocupă de alt urs, intrat într-o altă ogradă.

Citeam deunăzi minunatele poveşti ale unui fotograf care stă zile şi nopţi prin munţi pentru a surprinde animalele sălbatice în habitatul lor natural. Aici în România. El spunea că nici foc nu prea face pentru că astfel intervii şi modifici peisajul. De resturi de mâncare nici nu poate fi vorba. La mistreţ, scroafa conducătoare, alături de ciurdă, parcurge pe noapte 50 de km. Pe acest traseu, dacă apare o creangă în plus ea deja ştie. La fel şi ursul.

Animalul sălbatic are un simţ al proprietăţii şi al teritorialităţii foarte dezvoltat. O înmulţire peste măsură îi face să se gonească unii pe alţii, astfel că, cei slabi îşi caută alte teritorii. Dar unde? Că ne-am extins şi noi către ei. Noi prea mulţi, prea lacomi, ei la fel. Întrebarea este: Ce facem pentru că aşa nu e ok?

Bucureştiul o lălăie, unele fonduri de vânătoare, majoritatea aflate în mâna politicienilor, obţin profituri însemnate. Asociaţiile cele mai importante au şi ele avantaje pecuniare. Cică urşii nu pot fi relocaţi spre alte ţări din Occident pentru că acolo nu se simt bine.
În schimb, cetăţeanul, asistă neputincios şi cu frica condamnării penale la acest spectacol al neputinţei şi terorii.

Marius Libeg

print

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.