Hameiul, cultivatorii şi statul român

România ar putea obţine venituri frumoase din cultura hameiului. Productivitatea la hectar, cumulată cu necesarul de forţă de muncă şi taxele şi impozitele pe care statul le-ar putea culege sunt însemnate în comparaţie cu cele obţinute după celelalte culturi tradiţionale. Şi totuşi, cultivatorii români de hamei se zbat să supravieţuiască, prinşi între nepăsarea tradiţională a diriguitorilor într-ale agriculturii de pe malurile Dâmboviţei, costurile ridicate de producţie şi încăpăţânarea de a duce mai departe tradiţia unei culturi ce a împlinit un secol în România.

Îmi amintesc…

…şi acum când am ajuns prima dată într-un depozit de hamei, unul situat între Luduş şi Cheţani. Se întâmpla acum mai bine de 20 de ani, eram în vacanţă la bunici, şi pentru vreo două zile am trecut şi pe la sora bunicii mele, la Luduş. Unchiul meu, soţul surorii bunicii, muncea la IAS şi într-o zi ne-a dus cu el la hamei. Atunci am văzut pentru prima dată cum spânzurau din înalt tulpinile de hamei în depozitul răcoros, preluate apoi de pe ,,şpărgi” şi procesate. Apoi, ani la rând, când mergeam spre Cluj sau spre Braşov admiram plantaţiile de hamei. Drepte, verzi şi aburcânde pe sârmele de susţinere. Acum, imaginile acestea e dificil să le mai retrăiesc altfel decât cu ochii minţii deoarece cultura hameiului s-a restrâns simţitor în ultimii 20 de ani.

După Sighişoara, din loc în loc, mai răsare câte o plantaţie. Poate o introducere prea nostalgică, dar cam aşa e starea actuală a culturii de hamei în anul 2012. Şi o certifică, prin cifre, cei câţiva producători de hamei care au mai rămas în România şi care încearcă să ducă mai departe o tradiţie de peste un secol.

Probleme, probleme

Din 1990 încoace, cultivarea hameiului a cunoscut aceeaşi curbă descendentă ca în mai toate sectoarele agricole. Cifrele o dovedesc însă cel mai bine, aşa cum au fost prezentate la Congresul Internaţional al Cultivatorilor de Hamei desfăşurat între 27-29 iulie la Tîrgu-Mureş. Astfel, înainte de 1989, în România, suprafaţa ocupată de culturi de hamei se cifra la 2.700 de hectare, în timp ce în prezent, doar 240 de hectare mai sunt acoperite de plantaţii de hamei. Din această suprafaţă, 180 de hectare sunt doar în judeţul Mureş. Dezinteresul, lipsa resurselor financiare, a subvenţiilor, regimul de proprietate neclar, intrarea pe piaţă a marilor producători de bere care au venit cu propriii lor furnizori sunt tot atâtea motive pentru care, constant, producţia de hamei în România a scăzut. Dintr-un producător de top 10, România a ajuns să nu mai conteze prea mult ca furnizor de hamei la nivel mondial. Fără ca în aceşti ani să fi scăzut proporţional şi consumul de bere, spre exemplu. Această situaţie, exemplificată pe larg, aşa cum vom face şi noi mai jos, le-a fost prezentată participanţilor la congres, unde organizatorii alături de partenerii lor străini şi-au prezentat şi soluţiile care ţin, în mare parte, de politica agricolă a statului român sau, mai bine zis, de absenţa uneia închegată. Dar să le luăm pe rând.

Mai mulţi proprietari

După 23 de ani aproape de la elaborarea primei legi a fondului funciar, care a precedat chiar şi prima Constituţie post-decembristă, Parlamentul României dimpreună cu Guvernele care s-au succedat la conducerea ţării nu au descâlcit iţele care să soluţioneze problema proprietarilor de plantaţii de hamei ridicate pe terenurile ce au făcut obiectul retrocedărilor. ,,Există o problemă privind dreptul de proprietate a sistemului de susţinere pentru că în momentul în care s-a făcut privatizarea, acesta aparţinea proprietarilor fermelor respective unde se face procesarea. Aceste sisteme de susţinere pe care le vedeţi prin zona Sighişoara, din stâlpi de metal, respectiv cu reţeaua de plasă deasupra sunt în proprietatea celor care au cumpărat aceste ferme de hamei. Pe de altă parte, când s-au făcut retrocedările, pământurile au revenit oamenilor, foştilor proprietari, şi atunci avem, practic, doi proprietari pe aceiaşi suprafaţă. Şi din cauza acestei nereglementări la nivelul cadastrului, au apărut de multe ori probleme pentru că proprietarii de terenuri au crezut că sunt ai lor stâlpii de susţinere, au înţeles că imediat ce s-a retrocedat pământul și că le aparține și au început tăieri ilegale de stâlpi”, a explicat Akos Mora, membru al Asociaţiei Producătorilor de Hamei din România.

Mora a susţinut că această problemă ar putea fi soluţionată dacă ar fi modificate legile privind fondul funciar prin introducerea prevederii că atunci când un teren este retrocedat şi pe acesta există construcţii, în cartea funciară să se facă menţiune că terenul nu este liber de construcţii. Deşi a fost semnalată în repetate rânduri, nu a ascultat nimeni până acum această problemă.

Banii, veşnic puţini

Apoi, o altă problemă ar fi cea legată de bani. Cultura hameiului este foarte slab subvenţionată de statul român. Mai exact, acesta cheltuiește anual vreo 6.000 de euro ca să susţină cultivatorii de hamei. Adică 100 de lei pe tonă. Acum avem o producţie anuală de doar vreo 250 de tone de pe cam tot atâtea hectare, cheltuiala nu e mare pentru stat şi stresul inexistent pentru că nicio jalbă a cultivatorilor nu a fost în aceşti ani rezolvată de către diriguitorii agriculturii. Iar cultivatorii nu cerşesc, ci vor o susţinere mai consistentă pentru a investi în cultura de hamei şi de a se adapta trendului mondial. Adică soiuri noi, mai productive, ceea ce s-ar traduce mai apoi în venituri mai mari la bugetul statului. ,,Există o contradicţie între procentul care este finanţat din partea statului, respectiv suma. În această Hotărâre de Guvern (n.red. HG 691 / 2009) există 10 % pentru finanţarea cheltuielilor de producţie a hameiului, respectiv la sumă este trecută una foarte mică, ceea ce nu corespunde cu realitatea. De asemenea aici este nevoie de corelare. Am făcut demersuri la nivelul Ministerului, dar, din păcate, nu am primit nici măcar până acum răspuns”, spune Akos Mora.

Cultivatorii au cerut 1.300 de lei pe tonă, dar până acum, niciun ministru al Agriculturii nu a considerat această cultură importantă. Cu toate că, potrivit specialiştilor din domeniu, din punctul de vedere al eficienţei culturii, de pe o suprafaţă de 1 ha, productivitatea valorică, respectiv venitul pentru stat (taxe, impozite, TVA) sunt de cel puţin 10 ori mai mari decât la culturile tradiţionale de grâu sau porumb. În plus, necesarul de resurse umane pentru cultivarea hameiului este consistent, lucru ce generează locuri de muncă. Ar mai fi …

…problema pieţelor de desfacere…

Pentru a ţine pasul cu marii producători – în special Germania – fermierii români şi-au căutat parteneri din afară care să îi ajute cu logistica necesară şi cu furnizarea de soiuri noi. ,,În România, neavând cercetare, ne-am racordat şi am făcut o colaborare de mai bine de cinci ani cu Institutul German al Hameiului şi încercăm să aducem soiuri noi din Germania şi să le adaptăm în România. Bineînţeles că este un proces lung, de durată şi pe care încercăm să îl adaptăm şi la noi. Ne-ar fi plăcut să existe un asemenea institut şi la noi, în România, cu care să colaborăm şi să dezvoltăm soiuri locale”, a menţionat Mora.

Cu puţin interes şi susţinerea din partea statului, procesul de înlocuire a plantaţiilor cu butaşi ce ar duce la obţinerea unei productivităţi mai însemnate la hectar – după ce cultura ar ajunge la maturitate, şi anume după minim 3 ani – ar fi mult mai rapid, la fel şi rezultatele. Plus că vreo 15 ani nu ai mai avea prea multă treabă, atâta fiind durata de viaţă a unei culturi de hamei. ,,Acest sprijin există în alte ţări şi nu am vrea ca experienţa negativă a altor ţări, de exemplu a Ungariei, care nu a fost în stare la vremea respectivă să îşi apere acest domeniu, s-a distrus aproape tot hameiul din Ungaria, iar acum se fac eforturi foarte mari pentru reînfiinţarea culturii de hamei în Ungaria. Deci cheltuielile sunt mult mai mari pentru reînfiinţare decât pentru menţinere, respectiv pentru replantări pentru că infrastructura există”, a spus Mora.

Dacă vreun ministru român al Agriculturii va ţine seama de aceste probleme semnalate chiar de către producători, nu avem un răspuns. Putem doar să scriem că, poate-poate, indiferenţa va durea la Bucureşti.

Ligia Voro

print
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.