Milostenia la români

 

Răsfoind zeci de pagini despre cazul copilului desfigurat (Alex Botorea) de explozia produsă la mașina bunicului său, mi-a rămas întipărită în memorie imaginea de coșmar. Fiind empatică din fire, îmi puteam imagina și durerea imensă a părinților, nemaivorbind de durerea suferită de copil! Cu siguranță v-ați ars vreodată un deget atingând o oală fierbinte de pe aragaz, ori v-ați opărit cu ciorba fierbinte! Ce tare v-a durut, nu-i așa? Știu că exemplul e forțat pentru că durerea ce a simțit copilul e incomparabilă cu o mică arsură! Faptul că n-a murit de durere, de vreo infecție și că a avut puterea de a trece mai departe când nimeni nu-i mai acorda vreo șansă la o viață normală, toate astea se numesc miracol!

Un miracol ce nu s-ar fi putut înfăptui fără existența echipei de medici care l-au salvat, dar nici fără banii care au făcut posibile operațiile. Și acum ajung la miezul problemei. Oricât de tare te-ar afecta o asemenea tragedie, dacă nu ai de unde, nu donezi bani. Încerci să ajuți altfel, așa cum poți, sau îți vezi de treaba ta. Dacă ai posibilitate și suflet mare, donezi niște bani, chiar fără să-ți dai numele, pentru că nu aștepți recompensă pentru gestul tău. Vrei să ajuți și atât!

Dar dacă scrii pe paginile de socializare cu nume și prenume cât de greu ți-a fost să mergi la bancă și să pui niște bani în contul de donații și apoi să te revolți dacă aplauzele întârzie? Dacă nu primești mai mult de un „mulțumim” și dacă observi o ameliorare în viața celor pe care i-ai ajutat benevol, începi să-i huiduiești?

Asta cum se numește?

Indiferent ce ar fi făcut acea mamă din banii adunați în contul ei și cel de donații, atâta timp cât nu-și părăsește copilul și îl duce la „intervenții” , ca să nu zicem operații, peste hotare, și mai are în grijă încă un copil mic, pe care nu-l poate lăsa departe de ea, de teamă că ar putea păți și el cine știe ce, eu cred că acea mamă nu trebuie trasă la răspundere! Cu atât mai puțin ar trebui hărțuită și stresată chiar și aflându-se la spital cu copilul.

Cele care s-au erijat în avocatul diavolului (fără aluzie!) ar trebui să facă un joc de imaginație. Cum s-ar simți să-și vadă chipul frumos al copilului desfigurat dintr- o clipă într-alta? Cum ar putea asista la suferința lui și să nu poată să facă nimic?

Mă întreb, milostivele doamne s-ar simți mai bine dacă ar avea câte o chitanță de la coafor sau de la cofetăria unde a fost comandat tortul de ziua copilului? Dacă în urma postărilor denigratoare alți oameni cu suflet ar înceta să mai doneze?

Nu vreau să-i caut justificări mamei, nici să o jignesc. Nu contest nici îngrijorarea doamnelor că banii dedicați tratamentului pentru Alex ar putea să fie deturnate spre alte scopuri. Dar am convingerea că dacă vrem într-adevăr să-l ajutăm pe Alex, atunci trebuie să depășim invidia, îndoiala, neîncrederea și să fim convinși că cel mai în măsură să decidă de ce are nevoie copilul și familia este chiar mama lui Alex. Ați donat, foarte bine. „Nu v-a pus nimeni mâna în buzunar”. Ați fost milostive. Nu vă opriți aici. Dacă nu puteți empatiza cu mama copilului, măcar n-o jigniți.  „Mergem înainte pentru ca Alex să revină la o viață normală” se numește grupul care a reușit să treacă peste meschinăriile și micile orgolii omenești și să nu urmărească decât binele copilului. Pentru că se poate. Cu milostenie.

 

Erika MĂRGINEAN

 

Comentează cu Facebook
Adaugă la favorite Legătură permanentă.

Comentariile sunt închise.