Nivelul celor două nații

In Anni Domini 2017, adică în plină eră „digitalo-facebookciană”, când ai pretenția că lumea e super/mega informată, prietenul meu Radu Bălaş simte nevoia să le explice mureșenilor că un consilier local nu este angajat al Primăriei.

Concluziile ar fi următoarele: lumea e proastă (am început și eu să fiu convins de treaba asta) sau dezinteresată.

În ambele cazuri e nasol.

Pot accepta (dar nu sunt de acord) un dezinteres provenit dintr-o bunăstare în care omul nu mai este interesat de guvernarea cetății pentru că totul decurge lin, administratorii făcându-și treaba impecabil. Așa o fi?

Subiectul național, cel cu controlul politic pe DGIPI este interpretat de toată floarea intelectuală ca fiind unul grav pentru că vorbim despre … control politic.

Nimeni nu-și pune însă întrebările:

– Stai puțin, dar acest „doi ș-un sfert” ce treabă are cu „mânuitul” informațiilor de interes național și de ce nu este limitat doar la supravegherea angajaților de la interne?

– De ce există șase (au fost șapte cu SIPA) servicii secrete, iar SRI are mai mulți angajați/capita decât majoritatea țărilor din UE și chiar SUA? Bine că Rise Project vine cu o „servită” în care nu se spune nimic nou și toți suntem consternați că politicienii vor să controleze instituții care, în primul rând, n-ar trebui să existe. Nu în forma actuală!

Am citit, de curând, un articol care spunea că în țara vecină, cealaltă nație a mea (sunt și cetățean maghiar) cea mai urmărită chestie la televizor este un serial de rahat, un fel de telenovelă „baratok koszt”, iar cea mai urmărită emisiune din istorie a fost un live show, „Gyozike”, despre un țigan analfabet, un fel de manelist căruia îi filmau prin casă…(când se trezește, când folosește toaleta și ce dialoguri „savuroase” are cu nevastă-sa. A, era să uit de pregătirile lui Gyozike pentru concertele pe bani publici din țara vecină 🙂

În atare condiții, eu nu mai vreau o țară ca afară pentru că, ” there is no such thing as society” ci una minusculă în care să încapă acei câțiva zeci de prieteni alături de care să simți că „nu contează locul, ci dobitocul” 🙂

PS. Familia înseamnă tot prieteni

Marius Libeg

print

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.