O noapte albă la SMURD

vedere din spital de urgentaDupă vizita medicului de familie, recompensată cum se cuvine, părea că nu e vorba decât de o indigestie. S-a bucurat ca un copil, deşi ştia, fiind de meserie, că situaţia e mult mai gravă. Am scos medicamentele prescrise de medic, i le-am administrat conform indicaţiilor. Încercam să îi explicăm şi să ne explicăm de ce nu au efectul contat, amăgindu-ne că orice medicament are nevoie de timp ca să acţioneze. Între timp duceam şi o muncă de lămurire cu ea, că în cazul în care nu cedează durerea abdominală, vom apela la SMURD.
Şi am tastat numărul magic: 112. Mi s-a răspuns prompt, am expus problema: dureri groaznice, greaţă, hipertensiune, antecedente şi …vârsta. „Să ne aştepte cineva în faţa blocului”, mi-a spus dispecerul înainte de a închide legătura. Şi am aşteptat, am aşteptat… apoi într-un târziu a sosit salvarea! „Nu trebuia să spui câţi ani are, de aceea nu se grăbesc!”, mi se reproşa văzând încetineala salvatorilor. Binedispuşi au intrat în apartament o asistentă tânără şi un voluntar, ce părea elev de liceu. Au încercat cu câteva tensiometre să-i măsoare tensiunea, dar nu reuşeau. „Merge încet, e prea mare”, spuneau, dar nu se lăsau, încercând ba unul, ba altul dintre tensiometre. În cele din urmă au decis că trebuie să mergem la spital.
SMURD, zona galbenă
Pacienta a coborât pe picioarele ei până la maşină. Şoferul şi-a întrerupt lectura şi a pornit fără grabă spre spital.
Am ajuns şi noi cu maşina mică şi urmând desenul de pe hol, am ajuns în apropierea zonei galbene, de unde o arţăgoasă ne-a tot expediat să mergem în sala de aşteptare. Toate tărgile erau ocupate. În majoritatea paturilor moţăiau oameni în vârstă, erau şi câţiva tineri, dar nu lipseau nici adepţii lui Bacchus ce-şi făceau siesta între două beţii. Era ora schimbului, cum aveam să aflăm, dar de îndată ce se va elibera o targă se va rezolva problema. Precum o muscă obraznică din piaţa de zi, reveneam prin apropiere cu schimbul, încercând să aflăm ce mai face, cum suportă o durere „mai rea decât durerile facerii”!
S-a eliberat o targă şi au mutat-o, din scaun, după perdele, pentru investigaţii. Veştile veneau încet şi nu păreau să fie bune. Orele treceau, ea tot în zona galbenă era. Am studiat toate afişele unde ni se explica nouă, aparţinătorilor, pe trei limbi, că pacienţii se tratează în funcţie de gravitatea problemei, că în funcţie de agravarea situaţiei se poate schimba ordinea, că nu se primesc bani, dar asistenta şefă poate accepta donaţii…
Era o agitaţie ca în Gara de Nord din capitală. Unii veneau, alţii plecau. Unii se interesau de pacienţi, alţii veneau cu copii mici în braţe. O femeie din Bistriţa dormea întinsă pe trei scaune, cu capul pe o geantă burduşită. Unii şuşoteau despre păţania celui pe care l-au adus la SMURD, alţii erau puşi la punct de copiii, abia trecuţi de adolescenţă, ca să nu mai comenteze!
Poliţia la datorie
Un cetăţean turmentat adus de un poliţist a refuzat să i se preleveze probe biologice. Cunoștea legea şi nu aveau ce să-i facă. Va face o pauză de 24 de ore, la odihnă. Poliţistul de serviciu în schimb avea de completat după el câteva ore bune, tot felul de „docomente”.
Un altul, cu capul spart şi plin de sânge a intrat direct în zona galbenă. L-au expediat urgent, ca să fie adus pe o targă. L-au condus în arenă, dar nu a mai avut răbdare să fie consultat. A sărit de pe targă furios, şi ţinându-se cu o mână de rana de pe cap fugea spre ieşire urlând: „De ce am venit aici, ca să mă ţineţi pe targă? Îmi explodează capul de durere şi să aştept?”, a mai strigat din prag şi uşa automată s-a închis în urma lui.
Întrebare grea
Se apropia miezul nopţii. Avea câteva analize făcute deja, când a sosit medicul de gardă, un tip tare de treabă, care mi-a zis verde-n faţă: „o lăsăm aşa şi o pierdem sau o operăm în noaptea asta şi îi dăm o şansă!” Ce facem? Ce poţi răspunde la o aşa întrebare? Dacă aş fi Dumnezeu, aş salva-o! Cum să răspund eu de viaţa cuiva? Ne-a lăsat timp de gândire şi a plecat.
Durerile nu au lăsat-o. A fost de acord şi a semnat pentru operaţie. Au urmat întrebări peste întrebări. Ce medicamente a luat, la ce e alergică, ce boli a avut şi… ea răspundea cuminte. Nume de medicamente, afecţiuni, afirmaţii şi negaţii. Silabisea câte o denumire mai complicată ca să poată fi notată corect. Din când în când mai trecea câte o asistentă, o voluntară sau o rezidentă, ca să mai completeze câte un formular, dar nu părea nimeni să se agite, să încerce măcar să-i atenueze suferinţa şi avea nişte dureri insuportabile! I-am dat câte un strop de apă cu paiul. Nu mâncase de câteva zile decât ceaiuri şi câteva pişcoturi. „Nu scoateţi cateterul?” a întrebat o asistentă, care i-a spus că nu înţelege ce vrea. Şi se mira, ce fel de şcoală au făcut de habar nu au de cateter? Acum i se spune „sondă”… şi la a doua intervenţie i-au schimbat punga plină până la refuz.
Prima tentativă
Au dus-o, zăngănind targa pe coridoare până la chirurgie, la ambulatoriu. În holul confundat în semiîntuneric, o domniţă a răsfoit dosarul voluminos odată, de două ori, apoi încă o dată şi a decretat că nu are examenul cardiologic! Cum să o duci la operaţie fără examenul cardiologic? Înapoi! Săraca de ea nu mai ştia a câta oară ajungea înapoi în zona galbenă. Au dus-o ba la raze, ba la ecografie…. Am mai făcut o copie după buletin, după ce am dat de ea în buzunarul capotului, acolo unde nu o căutaseră. A sosit un medic cardiolog şi i-a făcut o ecografie, minunându-se cât de slăbite şi lipite îi sunt valvele! După o consultaţie amănunţită, alte fişe completate, cu răbdare şi cu o dezbatere ad-hoc, „ca între gradaţi”, au lăsat-o din nou singură cu durerile ei. „Opreşte aragazul, mi-e cald”, mi-a zis arătând spre ecograful mare şi alb de lângă targa ei. „Nu vreţi să verificaţi, poate a făcut febră”, am încercat să fiu cât se poate de politicoasă. M-au pus în gardă ai mei ca să nu comentez, că nu se ştie când mai ajung pe acolo ş-apoi văd eu pe dracu’.
I-au luat temperatura şi când am întrebat-o cât are, a sfărâmat printre dinţi un „treişopt şi ceva” de parcă ar fi vorbit Gabi Firea. I-au administrat intravenos un flaconaş de paracetamol. Orele treceau şi pentru că îi lipsea analiza cardiologică, între timp a intrat altcineva în operaţie, ea neavând altceva de făcut decât să aştepte. Era extenuată, îi era sete, durerea nu cedase făcând-o să fie de acord cu orice, numai să scape odată!
Fie ce-o fi!
În cele din urmă am ajuns la etajul doi, unde doctoriţa de serviciu a mai supus-o la aceleaşi seturi de întrebări la care a mai răspuns biata de ea, de cel puţin două-trei ori. Uitaţi-vă pe fişe, scrie acolo!, i-am spus stârnind nemulţumirea ei, dar aveam impresia că se trage de timp, că nu vor s-o ajute! O lăudau cât e de deşteaptă, ce frumos răspunde la întrebări. O tânără a întrebat-o unde lucrează? Mi-a stat mintea-n loc! E pensionară, a lucrat la… Da, da! de aceea se pricepe! Îşi ţinea mâinile înţepate cu ace peste abdomen, uneori schimosindu-i-se faţa de durere.
„Fie ce-o fi”, a zis când am întrebat-o ce să facem, pentru că ne-au pus şi pe noi să semnăm că suntem de acord cu operaţia, cu anestezia totală şi cu eventuala transfuzie de sânge, menţionând pe lângă semnătură şi gradul de rudenie.„Semnaţi citeţ, cu numele întreg”, sună cam sinistru îndemnul pe holul blocului operator.
Operaţie reuşită
Au dus-o în sala de operaţii. Un timp i-am ascultat bătăile inimii: bip-bip-bip şi mă rugam să nu se transforme nicicând în sunetul acela prelung, cunoscut din filme.
M-am dus înapoi în Sala de aşteptare de la SMURD. Acolo se făcuse linişte, s-au mai golit tărgile. Nu vedeai picior de medic, iar asistentul cel înalt cu un voluntar se distrau pe hol, aruncând unul altuia o bucată de plastic roşu. Femeia de serviciu cu maşinăria ei ce spală şi şterge linoleumul, apărea şi dispărea după colţ ca să revină iar, ca într-un teatru absurd. La a cincea tură i se putea citi oboseala pe faţă, dar nu s-a lăsat dusă decât după încă o rundă. Ţineam legătura cu etajul doi. Într-un târziu am primit mesaj, că operaţia s-a terminat, pacienta a supravieţuit, dar următoarele ore-zile sunt critice.
Am urcat scările într-o goană, dar nu ne-au lăsat s-o vedem. Afară începea o nouă zi. După o noapte albă, ne îndreptam spre staţia de autobuz, în drum întâlnindu-ne cu schimbul de dimineaţă. „Mai există o speranţă”. Ne încurajam, deşi îndoiala pusese stăpânire pe noi.
Mişcări involuntare?
A doua zi a fost fericită. Nu mai avea dureri şi era optimistă. În următoarea zi i-am povestit că trecuse bine peste operaţie, că de acum se va face bine…
În noaptea aceea a intrat în comă. Îi vorbeam şi aveam impresia că mă înţelege. Nici acum nu pot crede că acele mişcări au fost „involuntare”, din „reflex”, pentru că veneau ca un răspuns la vorbele mele! Au mai trecut două zile aşa, apoi dimineaţa a sunat telefonul… A doua zi urma să fie Înălţarea!

Erika MãRGINEAN

print
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.