Pastorala Mitropolitului Ardealului

ips laurentiu mitropolitul ardealuluiHRISTOS, PAŞTELE NESTRICĂCIUNII – LUMII SPRE MÂNTUIRE’

Cuvânt pastoral la Învierea Domnului – 2013

‘Mântuitorul meu, Jertfa cea vie şi nejertfită, ca un Dumnezeu, pe Tine Însuţi, de voie aducându-Te Tatălui, ai sculat pe Adam cu tot neamul, înviind din mormânt.’

(Stihiră din Canonul Învierii)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evocă intens şi solemn în întreg cultul ei şi pe care o simţim mai ales în această zi a Învierii, ‘praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor’, este bucuria gustării vieţii veşnice şi fericirea vieţii viitoare de care ne învredniceşte Dumnezeu să ne împărtăşim prin arvună încă de pe acum.

‘Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul, şi pământul, şi cele dedesubt’, cântăm cu bucurie în noaptea aceasta. Acum ne bucurăm de dragostea Ziditorului nostru aşa cum s-a bucurat Adam când Domnul Dumnezeu, cinstindu-l, l-a pus în raiul desfătării, făgăduindu-i viaţă fără de moarte şi desfătare de veşnicele bunătăţi, întru paza poruncilor Sale. Acum, raiul ni s-a deschis din nou, porţile iadului sunt sfărâmate, tiranul diavol este legat, moartea este biruită. Astăzi este mântuirea lumii, că a înviat Hristos, ca cel Atotputernic! Astăzi toţi suntem chemaţi să gustăm din ospăţul acesta, al dragostei dumnezeieşti, din această Cină tainică, în care Hristos, Paştele nostru, Jertfa cea vie şi nejertfită, ni Se dăruieşte ca hrană, mângâiere, întărire şi curăţie. Astăzi putem cunoaşte cinstea pe care ne-o arată Dumnezeu, grija Lui cea mare pentru noi şi dragostea Lui nemărginită.

De această iubire mare s-a depărtat Adam în rai, când a călcat porunca lui Dumnezeu. De această fericire s-a lipsit când a ascultat de sfatul şarpelui şi s-a lipit de plăcerile şi poftele acestei lumi. Aşa a căzut el din cinstea şi demnitatea de fiu şi a fost supus morţii, şi stricăciunii, şi ispitelor celui viclean. Astfel a intrat prin păcat moartea în lume, ca o despărţire nefirească a sufletului de trup, ca urmare a ieşirii omului din fericirea comuniunii cu Dumnezeu, prin depărtarea de Cel Care, prin harul Său, ţinea sufletul şi trupul omului într-o unitate şi armonie deplină. Dar Dumnezeu, în marea Sa iubire, nu a uitat zidirea Sa, nici nu şi-a întors faţa Sa de la cel care se depărtase de El, ci, ‘la plinirea vremii, El, pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a petrecut şi din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, asemenea făcându-Se smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale’, cum ne rugăm în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Moartea, stricăciunea, păcatul au intrat atât de adânc în fiinţa umană, încât nimeni în afară de Dumnezeu, nu putea să vină în ajutorul omului căzut.

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a acceptat moartea, această stare nefirească de despărţire a sufletului de trup, pentru a da ocazie puterii Sale dumnezeieşti de a le uni din nou prin Înviere, ca printr-un cheag, pe cele despărţite, articulând la un loc ceea ce era rupt, spre o unire veşnică şi de nedesfăcut, după mărturia Sfântului Grigorie de Nyssa .
Mântuitorul a biruit moartea prin moarte, întrucât a primit-o de bunăvoie, din iubire şi din ascultare. Iubirea L-a făcut să moară, iubirea I-a dat biruinţa asupra morţii, iubirea a făcut din moartea Sa jertfa curată, bine mirositoare adusă pentru întreaga lume: ‘Sângele vărsat pentru noi, preţiosul şi scumpul Sânge al lui Dumnezeu, al Arhiereului şi al Jertfei, cui şi pentru ce a fost vărsat? – se întreabă Sfântul Grigorie de Nazianz. Noi eram ţinuţi de cel rău, vânduţi păcatului după ce am primit în locul plăcerii stricăciunea. Dacă preţul a fost plătit nimeni altuia decât celui care ne stăpânea, eu mă întreb: cui a fost adus preţul acesta şi pentru care motiv? Dacă a fost plătit celui rău, cât ar fi de ruşinos! Hoţul ar fi primit nu doar un preţ de la Dumnezeu, ci pe Dumnezeu Însuşi ca preţ şi cerând astfel o răsplată prea scumpă pentru a lui tiranie, era mai drept să fim iertaţi. Dacă însă preţul a fost adus Tatălui, mă întreb, în primul rând: cum?, căci nu eram ţinuţi captivi de Acela, şi, în al doilea rând: de ce? Căci cum ar putea Sângele Unuia Născut să fi bine plăcut Tatălui Care nu a vrut să îl primească pe Isaac adus ca jertfă de Avraam, ci a înlocuit acest sacrificiu uman printr-un berbec? Este evident că Tatăl acceptă această Jertfă a Fiului nu pentru că a cerut-o, nici pentru că a avut nevoie de ea, ci din iconomie, pentru că s-a cuvenit ca omul să fie sfinţit de umanitatea lui Dumnezeu, pentru că s-a cuvenit ca El Însuşi să ne elibereze pe noi, cei ţinuţi cu sila de tiran, şi spre Sine să ne readucă prin Fiul Cel Ce este Mijlocitor şi Care a împlinit aceasta spre cinstirea Tatălui, Căruia Se arată ascultător în toate… restul să fie venerat prin tăcere… Nimic nu poate egala minunea mântuirii mele: câteva picături de sânge au rezidit universul întreg’ .

Aceasta este taina cea mare a acestui praznic: Iubirea cea negrăită a lui Dumnezeu Care vrea şi poate să lucreze curăţirea şi mântuirea lumii prin Sângele preacurat, prin Jertfa nepreţuită a lui Hristos, Mieluşelul cel neprihănit, Cel ce de voie pentru toţi S-a jertfit. În Canonul Învierii îl numim pe Hristos Mieluşel nevinovat, aşa cum apare şi în Apocalipsă, pentru că doar prin analogie putem prezenta, potrivit minţii noastre, mărimea şi adâncimea unei astfel de Iubiri curate a Celui care doreşte să se jertfească pentru cel care, prin păcat, s-a depărtat de ea.

‘O, Taină neînţeleasă şi iubire negrăită, spune Sfântul Grigorie Teologul, pe care mintea omului nu le poate cuprinde!’ Murind din dragoste pentru to?i oamenii, Mântuitorul a biruit în Sine păcatul şi moartea, şi a curăţat firea noastră de toată întinăciunea. Acest val de iubire ce a ieşit şi iese continuu din preacuratul Său suflet, şi care a ridicat din moarte pe toţi cei aflaţi în iad şi i-a umplut de curăţia şi dragostea Sa, este însăşi Învierea. Cu această dragoste nemărginită pentru noi şi lipsită de orice egoism, care L-a făcut să Se uite pe Sine, Iisus Hristos a stricat legăturile morţii şi a vindecat firea noastră de orice urmă a păcatului, căci numai o jertfă neprihănită poate să sfinţească şi să cureţe, fiind biruinţa desăvârşită împotriva egoismului păcatului, cum spune Părintele Dumitru Stăniloae.

Din acest suflet preacurat şi plin de iubire dumnezeiască a strălucit, apoi, lumina care a înviat şi trupul Său din mormânt, iar această putere şi slavă a iradiat-o Hristos din trupul Său îndumnezeit încă de la primele Sale arătări după Înviere, când Se face cunoscut ucenicilor într-o asemenea transparenţă luminoasă, încât a putut fi cunoscut doar de cei care I s-au deschis Lui prin credinţă şi prin dragoste. De aceea noi cântăm în această noapte sfântă: ‘Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiata lumină a Învierii’.

Aşadar, cel mai mare dar al Învierii lui Hristos este posibilitatea ca noi să fim capabili şi astăzi, după două mii de ani de la moartea şi Învierea Sa, să simţim în sufletele noastre această iubire jertfelnică care a distrus moartea şi a curăţat lumea întreagă de întinăciunea păcatului şi de tirania diavolului. Noi simţim azi în sufletele noastre curăţite prin lacrimile postului, că Trupul înviat al lui Hristos nu e numai un gaj dat nouă de Tatăl, că şi noi vom învia, ci acest fericit Trup pe care îl primim în Sfânta Împărtăşanie este pentru noi mai ales un izvor de viaţă dumnezeiască, un izvor de putere şi de curăţie, un izvor de înduhovnicire, care duce la învierea noastră. De acest izvor minunat se vorbeşte în Canonul Învierii, când auzim îndemnul: ‘Veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos, întru Care ne întărim’.

Iubiţi credincioşi,

Hristos s-a jertfit pentru noi şi am fost răscumpăraţi din viaţa noastră deşartă, nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, ci cu Însuşi Scump Sângele Său, ca al unui Miel nevinovat şi neprihănit (I Petru 1, 18-19). Dacă El a murit pentru noi înseamnă că noi nu ne mai aparţinem nouă, ci viaţa noastră aparţine lui Dumnezeu. Acesta este un imperativ: nu putem face cu viaţa noastră ce dorim noi, ci ceea ce doreşte Cel care ne-a răscumpărat cu un preţ atât de mare. După ce am primit, prin Botez, puterea de a trăi o viaţă nouă, şi nu orice viaţă, ci viaţa lui Hristos, noi trebuie ‘să umblăm întru înnoirea vieţii’ (Romani 6, 3-5), să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii, ‘să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă’; ci să ne îmbrăcăm în Domnul Iisus Hristos, iar grija de trup să nu o facem spre pofte, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Romani 13, 13-14).
Acesta este imperativul pe care trebuie să îl urmăm: să ne îmbrăcăm cu puterea Învierii lui Iisus Hristos, să căutăm ajutorul, să răspundem iubirii Lui cu iubirea noastră, renunţând la noi înşine, cum a renunţat El la Sine. Lumea în care trăim are nevoie atât de mult de Hristos. Tot ce ne înconjoară ne ademeneşte, făcându-ne să ne legăm sufletele nu de Cel care ne-a răscumpărat, ci de plăcerile egoiste ale acestei lumi trecătoare. Iubim orice mai mult decât pe Hristos. Nu Îl simţim pe El ca pe o Persoană delicată Care ne iubeşte, Care Se interesează de noi şi Care S-a jertfit pentru noi. El nu are nevoie de nimic de la noi, ci doreşte ca noi să gustăm această iubire şi această putere a Învierii Lui. ‘Dă-mi, fiule, inima ta!’ (Proverbe 23, 26), aceasta o cere Hristos de la noi. În acest scop a făcut El toate: a murit şi a înviat pentru ca să ne câştige iubirea, să ne facă fraţi ai Săi şi fii ai Tatălui, pentru ca şi noi, împreună cu El şi cu puterea de la El, să putem să ne orientăm toată simţirea şi tot cugetul nostru spre Dumnezeu, Izvorul a tot binele şi a toată bucuria.

Lipsa lui Hristos din viaţa noastră este o mare suferinţă. Toată lumea este, parcă, într-o mare agonie şi ne tot întrebăm de ce? Nu înţelegem de ce vin atâtea încercări materiale, necazuri nenumărate şi greutăţi de tot felul asupra noastră. Suntem tot timpul în căutare de soluţii, dar se pare că le căutăm acolo unde ele nu există. Am ajuns ca, noi toţi, să căutăm mângâierea existenţei noastre prin altceva decât prin rugăciune şi milostenie, prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru aflat în suferinţă. Plăcerile amăgitoare şi goana după bani sunt lucrurile pentru care simţim că am vrea să trăim în lumea aceasta. Suferinţa noastră vine, însă, din faptul că, în toată ecuaţia existenţei noastre, Hristos Mântuitorul nu mai are loc, poate doar numai ca un ‘obiect’ al cugetării noastre. Dumnezeu este ‘ceva’, şi nu Cineva, de care ne aducem aminte din când în când şi, mai ales, doar atunci când avem nevoie. Vrem să fim liberi, fără nicio obligaţie, ci doar cu drepturi depline, chiar şi asupra vieţii! De aceea, toate necazurile, suferinţele şi toate lipsurile ce vin peste noi sunt semne de alarmă ale judecăţii lui Dumnezeu că nu suntem pe calea cea bună. El ne arată că iubim cele pieritoare, trecătoare, ignorând singurul lucru nemuritor, adică iubirea Sa cea netrecătoare. Aceasta o spune frumos Sfântul Evanghelist Ioan care ne îndeamnă:

‘Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta ochilor, pofta trupului şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac’ (1 In 2, 15-17).

A sosit, poate, vremea ca, înainte de a fi prea târziu, să ne întoarcem la Dumnezeu, să facem voia Lui şi să devenim creştini adevăraţi, şi nu doar de circumstanţă, să împlinim poruncile Stăpânului, să păzim toate posturile, să Îl căutăm pe Dumnezeu în smerenie, simplitate şi milostenie, să căutăm viaţa simplă şi curată a părinţilor şi strămoşilor noştri ale cărei roade sunt dragoste, bucurie, îndelungă răbdare, discernământ, trezvie şi nădejde.

Dacă nu avem bogăţii materiale, de care suntem acuzaţi pe nedrept, să ne îmbogăţim în Dumnezeu, prin iubirea jertfelnică faţă de aproapele nostru, spre câştigarea mântuirii. Toate acestea sunt, însă, cu neputinţă fără credinţă; sunt, însă, cu putinţă celor ce cred în Hristos şi în Învierea Lui. Noi, credincioşii, va trebui să reînvăţăm noi înşine, şi să-i învăţăm pe cei din jurul nostru, virtuţile comunitare practice ale iubirii ce izvorăsc din credinţa în Învierea lui Hristos şi în învierea noastră. Fiindcă, ‘precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa şi noi trebuie să umblăm întru înnoirea vieţii’ (Rom. 6, 4). şi Dumnezeu nu ne va lăsa, va fi lângă noi, dacă nici noi nu vom uita să fim lângă El şi cu El în toate zilele vieţii noastre, prin credinţă, nădejde şi iubire (1 Co 13, 13).

Iubiţi fraţi creştini,

Aceasta e noaptea şi ziua Învierii Domnului – ziua veşnică pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim în ea.

Să transformăm timpul care ne-a mai rămas într-o nouă şansă de a-L găsi pe Dumnezeu şi de a ne regăsi pe noi înşine, în Biserica lui Hristos cel Înviat, Domnul Vieţii.

Hristos cel Înviat e cu noi toţi! Pentru aceasta, vă adresăm tuturor îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care să ne însoţească mereu: ‘Privegheaţi! Staţi tari în credinţă! Îmbărbăta?i-vă! Întăriţi-vă! Toate ale voastre în dragoste să se facă!’ (1 Co 16, 13).

HRISTOS A ÎNVIAT!

Sărbători fericite! La mulţi şi fericiţi ani!

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor

şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

† LAURENŢIU

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Comentează cu Facebook
Adaugă la favorite Legătură permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.