Români care vorbesc mai mult ungurește

Aceste rânduri au la bază discuțiile iscate zilele trecute în legătură cu Legea Educației ce îngrădește învățământul în limba maternă pentru românii din Ucraina și un pont primit pe surse despre folosirea limbii române în Ungaria. „În cadrul Uniunii Europene poate și trebuie să conteze foarte mult păstrarea și promovarea valorilor culturale și a tradițiilor românești. Că fiecare popor poate contribui cu valorile sale în această uniune interstatală!”, a declarat episcopul ortodox român al Ungariei PS Părinte Siluan la festivitatea de absolvire a clasei a XII-a a elevilor de la Liceul Românesc „Nicolae Bălcescu” din Jula (Gyula) în urmă cu doi ani. Pontul primit se referea la acest liceu de prestigiu din Ungaria.

Când ai un pont… fără pont!

 

Ce poate fi mai simplu când ai un nume și număr de telefon, decât să stai de vorbă cu persoana respectivă, chiar dacă se află dincolo de granițele țării. Așa am crezut și eu, până când nici la a treia încercare nu am reușit să intru în legătură directă, din motive nedeslușite încă. Pontul se referea la o mămică născută și crescută în țara vecină și prietenă, Ungaria, care și-a dat copilul la Liceul Românesc „Nicolae Bălcescu” din orașul Jula (Gyula), județul Bichiș – Ungaria. Copilul atât de bine se descurca la școală – bănuiesc că e vorba de școala generală – încât a luat steluță la limba română. A recitat se pare o poezie. Fericită mama lui a postat carnetul de elev pe pagina de socializare, afirmă sursa. Știre neverificată din lipsă de date precise, totuși interesantă, într-o lume în care unii ar alege engleza sau germana ca limbă străină de studiat. Și mai spunea sursa, că pe acest liceu românesc alături de steagul Ungariei flutură în voie și tricolorul nostru, fără să pară nimeni deranjat de asta. Că sursa n-a reacționat la mesajul meu, cred că se înțelege de la sine!

 

„Nu sunt eu persoana căutată”

E un lucru știut, pagina de socializare e o sursă nesecată de știri „pe bune” sau false și date personale cu duiumul. După cum v-am spus, având un nume – chiar dacă nu răspundea nimeni la telefon – am încercat să aflu detaliile care îmi lipseau pentru a ajunge la copilul minune. După mai multe încercări în care m-am împrietenit cu mai multe persoane –selectate după numele pe care îl aveam sau după școala pe care au frecventat-o, adică Liceul Românesc „Nicolae Bălcescu” din Jula (Gyula), am ajuns la câteva concluzii. Și ca să nu lungesc vorba o citez pe interlocutoarea mea aleasă după numele căutat: „Îmi pare rău, nu sunt eu persoana căutată. Nu e vorba că nu aș vrea să discut despre aceste probleme, dar nu am ce povesti, pe noi nu ne-a jignit nimeni, nici ungurii, nici românii. În ’90, în martie, eram pe clasa a XII-a, la Economic, colegii noștri români au refuzat să vorbească cu cei 6 elevi de etnie maghiară, asta a fost încă acasă, la Tîrgu Mureș, dar de atunci am depășit fazele astea etnice! Noi ne-am mutat aici în urmă cu 19 ani, deci nu sunt eu persoana căutată. Nu te supăra, nu te pot ajuta”, a concluzionat după ce am bombardat-o cu mesaje de luni până vineri.

 

„Cu bunicul vorbesc românește ”

 

Tot pe pagina de socializare am dat de un absolvent al Liceului Românesc din Jula (Gyula), despre care citisem cândva pe un site de prietenie-româno-maghiară. Numele lui scris cu caractere ungurești a fost mai greu de găsit, dar așa apare în documentele oficiale și cu acest nume și-a deschis și contul de socializare. „Bunicul îmi povestește adesea cum s-a derulat viața sa şi ce lucruri bune sau triste a trăit. În discuțiile mele cu bunicul folosesc și limba maghiară, dar mai mult vorbim românește. Dacă în maghiară mă pot adresa mai ușor bunicului cu „tu”, când vorbim românește nu pot să îl tutuiesc, totdeauna îi spun „dumneavoastră”, „scria în acel articol. Tot de acolo aflăm că strămoșii lor au venit din România. „Strămoșii mei au venit dinspre România, din Ardeal. Au fost foarte mulți și în zilele noastre putem observa că sunt foarte mulți „Ardeleni” în satul nostru, dar și în alte părți a județului Bichiș”, povestea bunicul tânărului, fost consilier în Comitetul Parohiei Ortodoxe din Jula (Gyula). Din imaginile prezentate am putut observa Primăria din sat cu denumirea bilingvă pe frontispiciu (în română și în maghiară) și cu drapelul României pe dreapta și cu cel al Ungariei pe stânga intrării, fluturând în bună înțelegere. Denumirea localității de asemenea stă scrisă pe două tăblițe distincte, în maghiară pe o tăbliță albă cu litere negre, și în română scrisă cu alb pe o tăbliță verde. Pentru că actualul student la Seghedin vorbea românește, aș fi vrut să aflu mai multe despre românii din orașul natal sau din satul bunicului său, dar întâmplător sau nu, prietenia noastră a murit în fașă! După ce i-am adresat întrebarea, inexplicabil, n-am mai fost prieteni!

„Sunt româncă născută în Ungaria”

 

Având experiența precedentă, am căutat printre prietenii de pe pagina de socializare persoane care au nume românești, scrise ungurește, ca să mă exprim colocvial. Persoana care mi-a acceptat cererea de prietenie aproape la secundă, s-a dovedit a fi cea mai cooperantă. „Cum să nu, te ajut cu plăcere. Formulează-ți întrebările și am să caut să –ți răspund cât se poate de repede”, mi-a scris. Și atunci am comis prima greșală. Am întrebat-o dacă numele ei inițial se scria cu ”j” românesc?” Nu. Cu ”j” unguresc. Așa e scris în acte. Toți ai mei sunt născuți în Ungaria. Și strămoșii. Nu suntem vinituiri. Sunt româncă născută în Ungaria”, a precizat încă odată. Următoarea întrebare logică era: Acasă vorbiți românește? Răspunsul tranșant a fost: „Nu” Aș fi vrut s-o întreb ce o face atunci să se considere româncă, dar am simțit din răspunsul ei că nu e cazul.

Am întrebat-o la ce secție a învățat la Liceul Românesc „Nicolae Bălcescu”. Și aici am dat-o cu bățul în baltă. „Ce știi tu despre minoritatea română din Ungaria? În liceu nu există secție română sau secție maghiară. În sistemul educațional maghiar nu există o astfel de discriminare între minorități”, mi-a replicat, propunându-mi totuși să-i prezint „întrebările numerotate”.

 

Întrebări rămase fără răspuns

 

Ca orice om de bună-credință, curios din fire, am formulat zece întrebări, le-am și numerotat, așa cum mi s-a cerut. Nu mi se pare că aș fi avut întrebări deplasate. Dar asta a fost părerea mea. Pentru că domnișoara cu „j” unguresc, după o zi de gândire mi-a răspuns: „Nu te supăra, dar cunoștințele tale despre minoritatea română din Ungaria sunt egale cu zero, așa că nu-ți pot da un răspuns adecvat la niciuna dintre întrebările tale. Iar ca să apară ceva denaturat, pentru asta nu-mi dau numele…. Sunt funcționar public, româncă din Ungaria, dar e jignitoare presupunerea că aș urî pe cineva sau că nu l-aș accepta. Da, există asimilare, ca în toate țările lumii… Paștele și Crăciunul nu sunt sărbători tradiționale românești, ci creștinești care se respectă și aici. Nu sunt româncă strămutată, asta pretind să mi se recunoască, eu aici m-am născut. Numele meu nu a fost maghiarizat, căci și străbunicii mei au purtat acest nume. Flutură steagurile, dar în 2017 poate că nu ar trebui să ne preocupe cum să ne înțepăm, ci cum să ne acceptăm unii pe alții”.

Am întrebat, n-am dat cu parul

 

Am fost curioasă și am pus niște întrebări. De pildă: Unde învață românește dacă acasă vorbesc ungurește, la școală învață „mai mult de 5 ore” pe săptămână în limba română, neexistând secție română așa cum există la noi. Sau maghiarizarea numelor românești nu înseamnă asimilare?Ai drapelul României pe clădirile publice, ai tăblițe bilingve, poți vorbi românește și pe neobservate ești asimilat de națiunea maghiară? Cum vă păstrați identitatea națională? Se păstrează tradițiile românești… întrebări inocente, dar care au rămas fără răspuns. N-am avut altă intenție decât să aflu ce relație există între cele două etnii. N-am aflat. În schimb, a trebuit să recunosc eroic că ale mele „cunoștințe despre minoritatea română din Ungaria sunt egale cu zero”. De parcă aș mai fi întrebat dacă aveam habar! Așa că m-am pus la arat netul. Iată ce am aflat:

 

Cetate, stațiune balneară Jula (Gyula)

 

Localitatea Jula (Gyula) din județul Bichiș este o cunoscută stațiune balneară, cu străzi curate, cu o biserică ortodoxă în centru și cu cetatea ce a rezistat mai multe luni invaziei turcești. Nu în ultimul rând, localitatea este renumită datorită liceului românesc ce poartă începând din 1953 numele scriitorului și istoricului revoluționar Nicolae Bălcescu (1819-1852), al cărui bust se află în fața școlii. Inființat în anul școlar 1949/1950 liceul a fost sărbătorit la 60 de ani de la înființare prin plantarea unui copac în curtea școlii de către avocat dr. Ioan Silaghi, cel mai vârstnic absolvent al primei generații de elevi, din 1953. La aniversarea celor 65 de ani de existență a liceului părintele episcop Siluan a sfințit o placă lângă copacul aniversar. Din cuvântările rostite atunci aflăm că liceul reprezintă continuarea la nivel mai înalt a fostei școli confesionale înființate de Biserica Ortodoxă, școală ce a funcționat între anii 1771-1948 în Jula (Gyula). Am mai citit că din 2012 școala a ajuns sub administrarea Autoguvernării pe Țară a Românilor din Ungaria, că autoguvernatorul din Jula prezintă localitatea oaspeților veniți din patria mumă, dar acestea sunt expresii tabu pe la noi, așa că mă opresc aici.

Concluzia? O trageți dumneavoastră!

Erika MĂRGINEAN

print

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.