Suntem ceea ce gândim

editorial - LigiaM-a întristat ceea ce s-a întâmplat în 10 martie. Pe de o parte, pentru că o mână de secui sau maghiari sau ungari, gândind șovin, au alimentat patimile extremiste ale românilor. Nu aș putea să spun că m-am simțit ofensată de lozincile lor pentru că, pur și simplu, nu m-am regăsit în ele. Nu sunt străină de aceste locuri, m-am născut aici, în Tîrgu-Mureș, provin dintr-o familie mixtă și pământul acesta e și al meu, așa româncă cu sânge de maghiar în vine fiind.

Însă sunt de acord că gesturile extremiste, xenofobe trebuie sancționate cel puțin moral, pentru că altfel se perpetuează o stare de fapt deloc benefică pentru niciuna dintre cele două etnii, care oricum se privesc și se vor privi cu suspiciune.
Mă gândesc că după incidentele din 10 martie, Izsák Balázs e de acord cu mine că e dificil să ții în frâu 4.000 de oameni, că extremele nu sunt de dorit ca modalitate de afirmare a unor doleanțe, că dialogul e calea care poate determina înțelegerea din partea majorității și aprobarea minorității. Și nicidecum marșuri „spontane”, sfidând o decizie a unei autorități publice locale și a unei instanțe de judecată.
Despre cei care au instigat, mă gândesc că problema lor e umană și nu prea are legătură cu etnia. Replicat în altă parte, cred că la fel s-ar fi manifestat dacă ar fi fost basci, irlandezi, francezi sau germani. Când urăști, urăști și punct, indiferent cum arată ținta urii tale.
În plus, unii, cum sunt cei de la Jobbik, și-au atins scopul electoral – au avut vizibilitate gratuită cât nu au visat -, iar rezultatele le vom vedea în aprilie când va avea loc scrutinul din Ungaria.
La final, reiau aici, câteva gânduri scrise anul trecut. Bunicul, Totu’, cum îi spuneam noi şi întreg satul, era maghiar. Bunica e româncă. Totu’ nu cunoştea sentimente precum ura, invidia, gelozia, minciuna. Era blând şi calm. Hâtru. Senin faţă de viaţă. Nu făcea deosebire între români şi maghiari, era prietenul tuturor. Suferea atunci când cineva se supăra pe el, conştient că el nu îi greşise nici măcar cu o vorbă pentru că nu îi plăceau certurile, neînţelegerile. Cred că iubea mult oamenii.
Vorbea româneşte impecabil, fără accent, şi nu avea probleme de a-şi aminti cuvinte, ceea ce m-a mirat întotdeauna, cum limba sa maternă era maghiara. Coincidenţa face că azi se împlinesc 23 de ani de la evenimentele din martie 90 de la Tîrgu-Mureş, în acelaşi timp şi cele şase săptămâni de când îl petreceam (punându-i alături una dintre pălăriile fără de care nu ieşea din casă), în comuna Papiu-Ilarian – după numele revoluţionarului paşoptist ai cărui paşi au călcat pe acolo şi ai cărui părinţi sunt înmormântaţi în cimitirul Bisericii Ortodoxe din comună –, sper spre un loc mai bun unde să îi înveţe şi pe alţii că omul e om – sau nu -, indiferent de etnie, rasă, sex, credinţă etc.
Pentru mine e dureros să mă repet an de an că nu mă pot împărți în două, că aparțin ambelor culturi, că nu îmi pot tăia sufletul în jumătate ca să simt acum românește și peste o secundă ungurește.
Până la urmă, așa cum tot ni se amintește suntem ceea ce gândim. Putem fi oameni sau putem fi niște indivizi mânați de ură și resentimente. Fiecare alegem.

Ligia Voro

print
0 comments on “Suntem ceea ce gândim
  1. Avram spune:

    Felicitari pentru articol, Ligia.
    Reprezinti tanara generatie cu adevarate gandiri democratice.
    Sper sa ti se alature multi alti tineri care vor schimba mentalitatea, chiar daca nu in totalitate.

  2. Ligia Voro spune:

    Vă mulțumesc frumos. Gradul de toleranță vine cu vârsta, cu lecturile, cu grupurile de prieteni etc. Da, mi-aș dori și eu să gândim mai mult și să ne lăsăm manipulați mai puțin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.