fbpx

În județul Mureș avem cea mai bătrână pădure din România

În județul Mureș avem cea mai bătrână pădure din România, declarată oficial astfel chiar de Romsilva.

Nu e greu să ajungi acolo, chiar dacă nouă ne-a luat mult până am ajuns unde trebuia. Nu găsești niciun indicator care să te îndrume înspre locul care a fost martor la istoria de vreo 600 de ani a Văii Gurghiului. Poveștile cu oamenii de pe-aici sunt dintre cele care te fac să vrei să afli mai multe.

“Gorunii ăi bătrâni îi căutați?” Și dacă le confirmi, încep istorii care ar face orice producător de filme americane să-și scoată agenda și să înceapă scenarii de block-busters. Dar niciuna dintre prieteniile închegate ad-hoc nu ne-a arătat intrarea bună înspre Mociar. Pentru că am ajuns în vreo trei locuri, dar niciunul nu semăna cu ceea ce căutam, am apelat la sfatul amabilului primar al Gurghiului.

A fost prima dată când aflam drumul cel bun, însă trebuia să trecem de proba de foc a barierei. Ea desparte civilizația de “Drumul lui Liț” și, ca să fim siguri că trecem cum scrie la lege, am fost îndrumați să cerem acordul mai marilor de la Direcția Silvică. Amabili și ei, șefii de-acolo ne-au pus în legătură cu Ocolul Silvic din Gurghiu și așa l-am cunoscut pe Ilie, pădurarul care are în grijă comoara verde a României.

Împreună cu el am trecut de bariera care nu era închisă și am mers așa vreo șase kilometri, pe un drum ca de pădure, dar suficient de bine bătătorit cât să poți înainta chiar și cu o mașină mică. Am oprit și, la îndemnul lui Ilie, am intrat ca într-o casă în care te așteaptă gazdele cu masă pusă. “No, haidaț’!”

Însoțitorul nostru ne-a lăsat de la început impresia că știe cam tot ce mișcă, la propriu și la figurat, prin părțile astea.Ne-a pus pe gânduri doar bâta pe care o avea în mână și sprayul de la brâu. O mai fi avut omul și altele la îndemână, dar nici n-am mai întrebat de ele, să nu ne crească și mai mult gândul de întoarcere. Despre cele pe care le vedeam și care era clar că sunt instrumente de folosit în caz de Doamne ferește(!), am încercat să mai aflăm una-alta. Când am documentat filmarea pe care o începusem, citisem că putem vedea mistreți, căprioare, vulpi, bursuci și iepuri, dar lectura părea cam idilică față de “arsenalul” lui Ilie. Să fim la modă și – sincer – să ne liniștim, am întrebat și de urși.

“No bine, normal că avem!” Ilie ne vorbea de urșii de pe-aici, ca și cum ar fi fost cățeii lui din fundul curții. Și o spunea cu o detașare care te făcea mândru că ești, parcă, lângă cel mai curajos om de pe Vale, în timp ce ne arăta urme de tot felul pe sub frunzele și vreascurile ce ne trosneau sub picioare, în zgomote care parcă veneau din adâncurile pământului.“Vedeți? Asta-i urmă de mistreț”, ne explică Ilie, mai mult cu ochii în pământ, să găsească amprenta “marelui negru”.

Se zice că e un exemplar-femelă care, când se ridică în două labe, are vreo 2 metri și jumătate și care pare a fi regele de pe-aici.Înghițim în sec și încercăm să ne concentrăm la motivul pentru care am căutat Mociarul și nu la viețuitoarele vremelnice. După vreun kilometru prin desișul pădurii i-am găsit. Sunt vreo câteva sute, dar nu numai stejari, ci și fagi. Unii au peste 700 de ani, dar nu toți sunt în picioare.

Pe mulți i-a pus la pământ bătrânețea, dar pădurea le-a făcut un cimitir ce pare sanctuar și chiar dacă sunt morți, miile de vietăți ce și-au făcut culcuș prin scorburile lor, îi fac mai vii decât oricând.Sunt și mulți fagi și stejari cu rădăcini vii, despre care se spune că au “doar” vreo 500 de ani. Pentru a-i cuprinde pe mulți dintre aceștia e nevoie de brațele desfăcute a șase sau șapte oameni. Sunt atât de diferit sculptați de natură încât înaintezi în pădure aproape uitând de namila de doi metri și jumătate cu care ai putea să te întâlnești.Unii au coroane ca de regi, iar scorbura altora ia chip de cenușăreasa. Mușchii crescuți pe trunchiul câtorva aduc cu o pictură abstractă. Dar niciunul nu seamănă cu celălalt.

Când te uiți în sus vezi soarele printre ramuri, pentru că unii dintre “seculari” mai înfrunzesc din când în când, ca un om care vrea să mai respire, chiar dacă povara anilor e tot mai greu de dus.Orice tremur al vârfurilor uscate pe care le vezi după ce treci cu privirea de scorburi și ramurile noduroase îți dă o transpirație rece pe șira spinării – la unii dintre copaci, pentru că nu știi ce te așteaptă după trunchiul gros de vreo patru metri, și la alții, pentru că îți poți imagina povestea pe care o ascund în spatele sutelor de ani de istorie.

Ne întoarcem pe kilometrul nostru și jumătate de drum și mergem către mașină, cu o frunză în mână, pe care o ținem ca pe un sceptru. Cine știe, poate e frunza din cel mai bătrân stejar din România…Pe drum, lângă mașina noastră, Ilie a oprit o alta, cu numere de Italia. Nu ca să-i certe, ci să se asigure că nu se rătăcesc. “Ce faceți?” “La plimbare”. “Aveți grijă!”Până să ajungem la drumul Gurghiului am povestit despre cum în Italia, în Grecia, ori în Spania ai fi văzut zeci de indicatoare care te îndrumau spre cea mai veche pădure din țara aceea. Pădurea Mociar, cea mai bătrână din România, stă singură, iar stejarii își spun unii altora aceleași povești, pe care le știu de sute de ani.

🔜madeinmures.ro

Comentează cu Facebook
Punctul

FREE
VIEW