Magdalena visa să devină balerină, dar Dumnezeu avea alte planuri 

 

 

 

 

Dacă v-ați întrebat vreodată cum devine cineva poet, aveți ocazia acum, prin intermediul interviului următor, să faceți cunoștință cu Magdalena Dorina Suciu, femeia care se visa balerină, dar a devenit … poetă! 

 

Eu sunt aşa cum sunt, de aceea nu pot să fiu altfel…” 

 

Reporter: Unde ai văzut lumina zilei, Magdalena? 

Magdalena Dorina Suciu: M-am născut în Reghin, într-o zi de primăvară, în luna florilor, a verdelui crud, a speranței și a învierii naturii, în 2 mai 1968. 

Rep.: Provii dintr-o familie numeroasă… 

M.D.S.: Ai o viață plină, palpitantă, frumoasă, atunci când ai mai mulți frați. Da, am fost opt frați, dar am rămas șapte. Octavian, din păcate, în urmă cu trei ani a plecat la cele veșnice. Am suferit enorm pentru că între noi a fost o relație specială, apropiată … Eu sunt cea mai mică. Iar diferența dintre mine și sora cea mare este de aproape douăzeci de ani. Când mă nășteam, ea se căsătorea. Nu am trăit cu toții laolaltă, diferența de vârstă făcea ca fiecare să-și urmeze drumul în viață. Iar cei mai mici, printre care încă doi frați, am copilărit împreună … 

Rep.: Ce îți aduci aminte din copilărie? 

  1. D.S.: Copilăria mea a fost una împărțită. Cu bune și cu mai puțin bune. Am fostun copil normal, cu multe amintiri frumoase în cufărul copilăriei. Fiind cea mai mică și urmând după cinci băieți era normal ca eu să fiu cea răsfățată. Toți îmi făceau pe plac… 

Rep.: Cum îți făceau pe plac? 

  1. D.S.: Frații mai mari îmi făceau toate poftele … Îmi amintesc că mi-am dorit să am o chitară de ziua mea. Am primit-o, chiar dacă nu știam să cânt. Unul dintre frați, Teodor mi-a dăruit-o, doar să îmi facă pe plac! În alt an, am primit un costum de schi, chiar dacă nu puteam și nici nu știam să schiez, doar că am cerut … Ăsta era avantajul meu de soră mai mică și bolnăvioară…

Rep.: De ce bolnăvioară? 

M.D.S.: La 13 ani am fost diagnosticată cu distrofie musculară, progresivă. Am urmat numeroase investigații, tratamente, internări de lungă durată în spitale din Tîrgu Mureș și în țară. Am luptat cu boala, nu m-am lăsat îngenunchiată de suferință! Medicii nu mi-au dat șanse de supraviețuire decât până la 19 ani! 

Rep.: De unde ai avut puterea de a lupta cu boala? 

M.D.S.: Credeam cu ardoare în Dumnezeu, în faptul că nu pot pleca din această lume, fără să las ceva în urma mea, un semn cât de mic, care să „spună” că am existat, ca suflet și trup. Nu a fost ușor, erau săptămâni și chiar luni întregi de spitalizare, iar în tot acest timp aveam drept „tovarăși” de companie câteva cărţi, în care mă furișam întru totul, trecându-mi mai ușor timpul. 

 

Nu poţi pleca când există cineva pentru care eşti totul!” 

 

Rep.: Mai era cineva care te susținea! 

M.D.S.: Aici intervine partea sensibilă: mama. Ea a fost cea care a luptat cel mai mult pentru mine și sănătatea mea. Cea care avea tot timpul lacrimi în ochi … Nu suporta gândul că ar putea să mă piardă, că mă știe bolnavă. Peste tot, prin toate spitalele mă însoțea … De foarte multe ori, avea doar câțiva bănuţi în batistă, păstrându-i pentru mine, nu se îndura să își cumpere nici măcar un corn … Au fost momente de cumpănă, momente grele în viaţa mea, mereu mi-a fost scut și sprijin. Ea este forţa și lumina mea! Chiar dacă are 92 de ani, încă este lucidă, energică. Mereu mândră de fata ei … Mă gândesc că tot ce mi-a fost luat mie, i s-a dat ei. 

Rep.: Ce și unde ai studiat? 

M.D.S.: Cele 8 clase le-am urmat la Școala generală din Fărăgău. Apoi, fiind în perioada lui Ceaușescu, ar fi trebuit să urmez studiile la o școală specială, pentru persoane cu dizabilități. Pentru că nu mă simțeam ca fiind o persoană cu probleme, atât eu, cât și familia mea am refuzat să urmez această cale. Am învățat de una singură, dar și ajutată de profesori, în particular. Aici, aș vrea să amintesc un om foarte drag mie, Mircea Vladimir Bârsan, profesor universitar, din Arad, care mă încuraja și îmi spunea că voi ajunge departe … Spunându-mi mereu că un om împlinit, este un om care are „școala bunului simț”, pe asta să mizez în viață. 

Rep.: De la ce vârstă ai început să publici poezii? 

M.D.S.: Prima poezie am publicat-o în cotidianul „Steaua Roșie” la doar 17 ani. Au urmat colaborări cu diverse reviste și ziare, participări la concursuri literare, la Radio București, în emisiuni pentru adolescenți, cum ar fi „Clubul adolescenţilor” și „Student club”. Emisiuni moderate de Alexandru Dinu, Jana Gheorghiu, Florian Pittiș și alte nume cunoscute. În cadrul acestor emisiuni m-am format, învăţând multe. 

Rep.: Când ai publicat primul volum? 

M.D.S.: La 27 de ani am publicat prima mea carte: „Din lumină se nasc cuvintele”, o carte apărută în Italia, tradusă în italiană de Valentin Marica. 

Rep.: Ce însemna scrisul pentru tine? 

M.D.S.: Scrisul mi-a fost lumina aceea pe care o vedeam oriunde, oricând, atunci când suferința era prezentă. M-am călit de mică și m-am maturizat devreme. Prin spitale, căram după mine multe cărți împrumutate, de la prieteni, cunoscuţi, citindu-le cu sete. Am început să studiez Biblia la 16 ani. Acest lucru m-a ajutat enorm. Mi-am găsit echilibrul și mi-am dat seama de multe lucruri esențiale din viață. De exemplu, că nimic nu este întâmplător, că toți avem „creanga” noastră pe care Dumnezeu ne așează daruri, trebuie doar să avem încredere și răbdare. Destinul m-a învățat cum să îmblânzesc pintenii suferinței, cum să mă ridic, atunci când cădeam … Printre cei care au crezut în mine, în ceea ce făceam, încurajându-mă și ajutându-mă, au fost: Lazăr Lădariu, Valentin Marica, Adrian Păunescu, Mariana Cristescu, Dorin Borda, Nicolae Băciuţ și mulți alţi. 

Rep.: Ce s-a întâmplat la 24 de ani? 

M.D.S.: E o întreagă poveste. Un capitol ce a rămas nescris, peste care am trecut cu greu … Cu multe lacrimi, frustrări, tristețe. Nu pot să mint, a fost ca într-un film în care eu eram personajul principal, și tot eu, spectator. Era înainte de Crăciun … Atunci s-a produs inevitabilul, când am simțit că nu voi mai putea merge, dansa …. Nu îmi venea să cred că lumea și viața mea lua a asemenea turnură. Că eu nu voi mai putea atinge cu picioarele pământul, iarba. Că voi rămâne ţintuită într-un scaun cu rotile … Că mă așteaptă o altfel de cărare, aceea pe care va trebuie să o parcurg cu aripi crescute din credință, din răbdare. Nu este deloc ușor să te confrunți cu asemenea situație, să accepți că ești un om care depinde mereu de cineva, ca să se poată descurca. 

Rep.: Cum te-ai dedicat poeziei? 

M.D.S.: Cred că poezia a fost cea care mi-a bătut la ușa sufletului … Eu visam să devin balerină. Îmi plăcea mult dansul. Doamne, eram înnebunită după muzica lui Ceaikovski! Aveam acasă picup cu plăci de vinil și dam muzica la maximum, dansam până cădeam jos, amețită. Mă vedeam lebăda graţioasă … Vise! Până într-o zi când am scris prima poezie … Apoi, pas cu pas, una după alta, scriam. Și așa s-a născut primul volum, până la al zecelea. 

Rep.: Ce surse de inspirație ai? 

M.D.S.: Vine pur și simplu, nu trebuie să forțez sau să trag de ea. Eu scriu în primul rând pentru mine. E ca atunci când simți nevoia să te rogi, să fii tu și Dumnezeu. O împletire divină. Îmi e tot ce vreau eu … Mă gândesc ce frumos cântă privighetoarea, dar nu o face pentru critici, ci pentru că asta simte. La fel și eu, când simt, scriu. Cât despre muză, îmi e gândul bun, pozitiv. Starea de bine și Dumnezeu, care îmi ia mâna și scrie, îmi trasează o linie de lumină între cer și pământ, locul unde mă lasă să aleg ce vreau sau nu să ating. Poezia îmi e cea mai frumoasă rochie, pe care o îmbrac când vreau să merg la o întâlnire de taină … Îmi e perechea de pantofi, care așteaptă să-i încalț, dansând cel mai frumos vals … Poezia e un plus de suflet, „bucata” aceea ce va rămâne în urma mea. 

Rep.: Ce sau cine te ajută să mergi înainte? 

M.D.S.: În primul rând, Dumnezeu. Apoi familia și prietenii. Sunt binecuvântată cu prieteni minunați, oameni pe care mă pot baza oricând. Dacă ai un prieten pe care să te bizui, ești cel mai norocos. Din punctul acesta, chiar mă consider o norocoasă. Apoi, eu trebuie să fiu propriul meu sprijin. Din mine pleacă totul, scara pe care trebuie să urc, o aleg singură. Echilibrul trebuie să îl găsesc în funcție de cât vreau și pot să urc. Pentru că tot eu voi simți „căderea”. 

 

Decât lumină care să ardă, mai bine luminiţă care să strălucească discret” 

 

Rep.: Ce mesaj ai celor care își pierd speranța în ziua de mâine? 

M.D.S.: Chestia asta cu a da sfaturi, nu mi se potrivește. Sunt mai bună în a da, decât în a executa. Speranța trebuie păstrată într-un buzunar, cu orice preţ. Eu am o vorbă: ca oameni suntem egali, doar ca destine ne deosebim. Fie casa cât de dărăpănată, soarele tot ajunge și pe pragul ei. Dumnezeu știe când și unde trebuie să pună mâna, însă toate la timpul lor. 

Rep.: Ceva ce ai vrea să ne spui și nu te-am întrebat? 

M.D.S.: De spus ar fi multe. Dar cei care mă cunosc știu că eu „nu mă povestesc” și nici nu țin la „ambalaje”. Sunt precum dinții firavi ai ierbii, care răsar în tăcere, firesc și recunoscători lui Dumnezeu. Nu m-ai întrebat dacă mi-e dor de ceva. Da, îmi e dor de mine! De pe vremea când mă căţăram în mărul din grădină și îmi imaginam că dincolo de cer e o altă Magdalenă, aceea care era tot timpul cu un pas în faţa mea, să mă ţină de mână când îmi pierd echilibrul. O fată blondă, cu două codiţe împletite, toată un zâmbet… Da, și rănile știu să râdă! 

 

Fiecare carte mi-a fost prilej de sărbătoare pentru suflet. 

 

O altfel de naștere, mă bucuram de fiecare „copil” zămislit din prea plinul fiinţei, din trăirile închegate în cuvinte, apoi tipărite, spre încântarea mea și a celor ce iubeau poezia … Nu am vrut să scot cărţi la număr. Am editat atunci când simţeam că mi-e benefic și dor de apariţia unui volum. Lăsăm lucrurile să curgă de la sine, știind că o pânză ţesută fin nu cere timp, ci dăruire și răbdare. Fiecare volum diferă ca stil și simţire. Am colaborat cu mai multe edituri, cum ar fi, Cezara, Tipomor, Ansid, Academprint, Criterion Publishing, Emia și Vatra Veche. Am scos două cărți bilingve prima în America, editată de regretatul Gabriel Stănescu. A fost un volum antologic, cu referințe critice, în Canada, Anglia și America. Datorită aportului traducătoarei Olimpia Iacob. Ea mi-a tradus ambele cărți din română în engleză. Firește, dintre volume, au fost și câștigătoare la concursuri naționale și internaționale. Amintind, în ordinea apariției: „Cătușe pentru suflet”, premiul I , Festivalul – Concurs de poezie „Romulus Guga” și premiul Juriului la Festivalul Național de Poezie „George Coșbuc”. „Orhidee în cuib de zăpadă” și „Voluptăți imperceptibile” – premiul l la Festivalul – Concurs de Creație Literară „Avangarda”. Și alte premii, diplome, cupe. Cele zece cărţi s-au zidit în mine ca o scară, treaptă cu treaptă, către Dumnezeu și către toţi iubitorii de poezie. De aceeaşi autoare: „Din lumină se nasc cuvintele”, Verona, Italia, 1997. „Anotimpuri îngenunchiate”, Editura Cezara, 1999. „Jarul secundei”, Editura Cezara, 2000. „Cătuşe pentru suflet”, Editura Academprint, 2002. „Voluptăţi imperceptibile”, Editura Tipomur, 2004. „Orhidee în cuib de zăpadă”, Editura Tipomur, 2004. „Copilărie, pâine dulce”, Editura Ansid, toate din Tîrgu Mureş, 2006. „Şi Dumnezeu suspină”/Even God sighs (antologie), Editura Criterion Publishing, SUA, 2007 „Aripă sub ape”/Wing Under Water, Editura Emia, Deva, 2012. 

 

„Dezbracă-mă de moarte/ 

Îmbracă-mă cu tine,/ îmbracă-mă frumos în pielea ce-ți miroase a îngeri tăvăliți în rouă/ și clipele de jar/ ce trec prin timpul amorțit/ să-mi lase-n ochi o urmă/ aceea care învie prin tâmpla cerului din sânge/ o-nfiorare, un țipăt de cuțit/ Îmbracă-mă în viață/ în zale de lumină/ ce râd pe miriștea din suflet/ când Dumnezeu sădește sămânța de poem/ Dezbracă-mă de moarte/ mai bine fluture presat în cartea ce scâncește.” 

 

A consemnat: Erika MĂRGINEAN 

Comentează cu Facebook
Adaugă la favorite Legătură permanentă.

Comentariile sunt închise.