Ultimul cojocar de pe Valea Mureşului Superior, îngrijorat că meseria se va pierde

Ultimul cojocar de pe Valea Mureşului Superior, Grigore Covrig, din Idicel Pădure, ajuns la vârsta de 62 de ani, dintre care 50 de ani a practicat acest meşteşug, este îngrijorat că meseria sa se va pierde, din lipsă de ucenici, deşi apariţia festivalurilor şi a manifestărilor folclorice a însemnat o revitalizare a acestei tradiţii.

Grigore Covrig, cunoscut drept nea Grigore, ne-a spus că în anul 1971 a mers să înveţe meserie iar în cei trei ani de ucenicie la Ruşii Munţi a făcut tot felul de cojoace şi de pieptare. De atunci, până în urmă cu vreo 12 ani, a continuat să practice această meserie, până când hainele moderne au înlocuit cojoacele tradiţionale, ducând la dispariţia cojocarilor.

“Iernile nu mai sunt atât de aspre iar în magazine au apărut hainele moderne, drept urmare, oamenii au renunţat la cojocul clasic. Mai rar fac acum cojoace, deşi anul trecut am mai făcut, mai multe decât în alţi ani. În momentul în care s-a renunţat la purtarea cojoacelor clasice, a fost foarte de neînţeles pentru noi, cojocarii. Eu am înţeles, umblând mai mult prin ţară şi pe afară. Dar când au început să apară hainele second hand, noi, cojocarii, am cam luat şuturi. La nivel de comună am fost în jur de 70 de meşteri de toate felurile, acum sunt singurul meşter cu autorizaţie. Pe Valea Mureşului sunt singurul cojocar. E păcat, pentru că pieile le ducem la gunoi, lâna o ardem, că nu o vrea nimeni şi lucruri care ar putea să demonstreze cine suntem şi de unde venim se pierd. Tragic este că în momentul în care noi nu vom mai putea lucra, se va termina cu meseria asta, nu ne mai urmează nimeni. Mă ajută o bătrânică, îi doresc multă sănătate, să mai poată să coase, dar cu ea se termină şi meseria de a coase pe pieptare”, a declarat pentru AGERPRES nea Grigore.

Pentru a nu renunţa la meseria sa odată cu abandonarea cojoacelor de către populaţie, nea Grigore a decis să se reorienteze spre pieptare, atât către cele de lucru, cât şi către cele populare, cu şire, specifice Văii Mureşului Superior.

“De vreo 10-12 ani m-am reprofilat, adică obiceiul acesta de a face pieptare cu şire mi-a venit din pasiune, fiindcă am fost de copil în ansamblul folcloric al Idicelului Pădure. În 1974 am fost în Franţa şi Italia. La 18 ani am fost pe Coasta de Azur, o mare realizare pentru un băiat de la ţară. De ştiam că vine democraţia aşa de târziu, stăteam acolo. Odată cu festivalurile de pe Valea Mureşului şi de pe Valea Gurghiului, de la Fâncel, a început să mai mişte şi meseria aceasta iar acum fac pieptare cu şire de pe Valea Mureşului. Mai este Balul Însuraţilor, care se organizează la Reghin de câţiva ani buni, unde lumea merge două zile, sâmbăta şi duminica, îmbrăcată în straie populare. Şi eu sunt invitat acolo şi de acolo îmi iau şi comenzi. Lucrez mai mult pe comandă, pentru că durează mult să confecţionezi un pieptar autentic”, a spus cojocarul.

Nea Grigore susţine că poate să facă opt pieptare tradiţionale pe an, fiindcă au modele mai complicate şi necesită multă migală, însă din cele simple, mai moderne, poate face peste 20.

“Facem şi simple, ca să putem vinde, fiindcă sunt mai ieftine. Sunt frumoase, dar cele care dăinuie sunt cele cusute manual. Numai că trebuie să facem şi din cele mai noi, ca să putem trăi. După prelucrarea pieilor, care durează o săptămână – pieile se usucă, se albesc -, vine croitul lor şi cel mai mult durează cusutul şirelor pe pieptare, care se cos pe irhă (marginea tăbăcită). O femeie coase motivele florale pe un pieptar cam o lună şi jumătate. E un model care se coase foarte migălos, totul e manual. După ce se coase irha şi e croit pieptarul, lucrez cam o săptămână, fiecare etapă durează cam o zi-două. Un pieptar de femeie sau cele pentru fetele tinere costă cam 1.000 de lei. Diferă nuanţele, la fete facem pe albastru, în etapa de căsătorie, la femeile tinere facem cu flori iar la femeile în vârstă, maro cu negru. Am şi pentru copii, pentru că astea merg cel mai bine la vânzare. Pentru bărbaţi avem pieptarele cu blană neagră, se foloseşte tradiţionalul negru, o piele care se foloseşte la cuşme, pielea de astrahan. Pieptarele pentru lucru nu sunt atât de pretenţioase, sunt simple, dar la festivaluri ducem pieptarele de sărbători”, a explicat nea Grigore.

Mândria unicului cojocar care mai există pe Valea Mureşului Superior este pieptarul său din tinereţe, pe care l-a restaurat şi care are pe el cusute motive florale de circa 70 de ani. Nea Grigore ne-a spus că a purtat cu mândrie acest pieptar în 1974, când a fost cu ansamblul folcloric în Franţa şi în Italia, iar acum acest model este dorit de tot mai mulţi bărbaţi.

Pe nea Grigore l-am întâlnit atât la Festivalul Văii Gurghiului, cât şi la Festivalul Văii Mureşului, în această vară, iar în jurul standului său a fost de fiecare dată forfotă mare. Lumea a venit, a apreciat munca sa, i-a admirat perseverenţa şi l-a felicitat. Oamenii au depănat amintiri, au povestit cum îşi amintesc că mamele şi bunicile lor purtau cu mândrie la sărbători aceste pieptare, cum că şi-ar dori din suflet să aibă şi ei câte unul, însă foarte puţini au fost cei care într-adevăr au cumpărat. AGERPRES

Comentează cu Facebook
Adaugă la favorite Legătură permanentă.

Comentariile sunt închise.