“Nu cred că teatrul poate schimba lumea, dar o poate modifica. În schimb, lumea schimbă teatrul mereu.”

  • Interviu cu actrița Teatrului Național Târgu-Mureș, Elena Purea

Este Procuroarea fermă și severă din TEROARE sau nefericita Ana Petrovna din IVANOV. O interpretează pe Margareta din BULGAKOV 17 sau pe Veronique din DINTE PENTRU DINTE. Despre monodrama ÎN TRAFIC, reputatul critic de teatru Mircea Morariu scria: “O montare ce lansează în chip fericit un text şi confirmă existenţa unei mari actriţe: Elena Purea.”  

Care a fost prima ta experiență teatrală? Cum ai ajuns actriță la Târgu-Mureș?

Îmi amintesc și acum primul spectacol de teatru pe care l-am văzut. Era un spectacol pentru copii, Fata din dafin. Cred că primele spectacole care m-au marcat au fost cele făcute de regizorul Iulian Vișa la Teatrul din Sibiu. Am ales teatrul după ce inițial, eram ferm convinsă că voi da la drept. Din clasa a IX-a însă am început să mă pregătesc pentru a da la teatru. Deși visul meu era să ajung la București, am ales Facultatea de Teatru din Târgu-Mureș pentru a fi mai aproape de bunicul meu din Șeica, o persoană foarte dragă mie. Am intrat la clasa domnului Ion Săsăran, avându-i colegi pe Rareș Budileanu, Serenela Mureșan, Alexandru Pavel, Șerban Borda, Carmen Vlaga și Oana Stancu. Am fost o generație bună, dovadă stă faptul că toți facem teatru și acum. Am terminat facultatea de actorie în anul 1999, de atunci fiind și angajată în Teatrul Național Târgu-Mureș. De fapt, în luna septembrie a acestui an, se fac 20 de ani de când sunt actrița acestui teatru. 

Ai ajuns să predai actoria. Cum te simți în postura de profesor?

Școala mi-a oferit un echilibru neașteptat. În primii doi, trei ani în care am început să predau actoria studenților de la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, am avut câteva semne de întrebare referitoare la ceea ce fac, dacă sunt potrivită pentru așa ceva. Și asta s-a întâmplat pentru că există o responsabilitate imensă, cea a pedagogului, care apasă. M-a ajutat însă exeperiența acumulată timp de 12 ani în care am lucrat cu elevi de liceu, în cadrul trupelor școlare. Cred că tinerii sunt extrem de contagioși, te modifică într-un fel cu entuziasmul lor, cu vibe-ul lor mereu proaspăt. Trebuie să accepți că nu doar tu îi înveți ceva ci, la rândul tău, înveți de la ei. Cred că așa-numitul conflict între generații apare doar dacă nu acceptăm faptul că putem învăța unii de la ceilalți. Consider că fiecare generație îți aduce ceva nou, iar dacă ești dispus să accepți noul, te salvezi de rutină, de stereotipie. În plus, nu simți că îmbătrânești…

Ai avut și experiența actorului de film. Cum te raportezi la ce oferă filmul unui actor?

Am avut până acum un singur rol în film (Orizont, regia Marian Crișan), dar cred că cea mai puternică experiență am trăit-o în proiectul 10 pentru TIFF. A fost un lucru care a avut efecte pozitive și pentru activitatea mea în teatru pentru că, după TIFF, m-am întors altfel spre teatru, cu o altă abordare a meseriei mele. Le doresc tuturor colegilor mei actori să aibă parte de o asemenea șansă. Referitor la film, consider că regizorii nu sunt dispuși să riște când își aleg actorii pentru un proiect nou. În cinematografia românească vedem de multe ori aceiași actori. Când faci un film la un interval de doi – trei ani, ca regizor ai tentația de a merge la sigur cu actorii cu care ai mai lucrat, pe care îi cunoști. De aceea, cred că există o fractură între film și teatru. Sunt puțini regizorii de film care merg către teatru pentru a vedea mai mulți actori…

Cum te apropii de un personaj?

Primul lucru este citirea textului. Lucrul la personaj începe după corelarea propriei lecturi cu lectura regizorală. Urmează perioada de documentare personală, discuțiile cu regizorul, cu colegii actori parteneri de scenă. Un proces foarte greu și permanent pe toată perioada repetițiilor, și mult după…

Ce tip de regizor preferi?

Îmi place regizorul pedagog, cel care lucrează cu actorul, stabilește relații adevărate cu actorii, relații care generază încredere. Un regizor bun trebuie să cunoască actorul, să îi înțeleagă mecanismul. De asemenea, cred în regizorul care formează actori, care nu vede doar miza spectacolului său, ci consideră actorul ca parte din spectacol. La începutul unui proiect, suntem plini de frici, avem nevoie de sprijin. Regizorul este cel care trebuie să te ajute, să îți ofere libertate, dar să te și biciuiască atunci când trebuie…

Cum te desparți de un rol?

La început mi-era greu să mă despart de roluri, aveam chiar depresii la gândul că nu voi mai juca un rol sau altul. Apoi mi s-a activat ideea că întotdeauna vine un alt rol, spre care trebuie să mă îndrept. Sunt genul de actriță care nu e mulțumită cu timpul de repetiții. Cred că astăzi timpul alocat unui spectacol este tot mai comprimat. Am nevoie de timp pentru a mă apropia de un personaj. În același timp, se întâmplă să descopăr lucruri noi în personaje pe care le interpretez de ani de zile. Când un spectacol se casează simt că pierd ceva, dar privesc în perspectivă. Nu colecționez afișe sau fotografii din spectacole. Cred că gestionez bine trecutul și viitorul. În schimb, păstrez textele de spectacol, mi se pare că ele îmi vorbesc cel mai bine despre rolurile pe care le-am jucat. Victor Ioan Frunză spunea că textul e biblia actorului. Ca actor, trebuie să ai abilitatea de a citi un text pentru că există lecturi diferite ale aceluiași text. Se întâmplă chiar să ai o altă perspectivă decât cea a regizorului, iar atunci depinde foarte mult de relația existentă între actor și regizor pentru a ajunge la un numitor comun. E vital acest lucru.

Ai superstiții legate de teatru?

Nu am superstiții, în general. Poate am una, nu aș numi-o superstiție ci, mai degrabă, un element de disciplină a actorului: nu îmi place să îmi pierd textul. Eu nu subliniez textele pentru că m-ar individualiza în raport cu ceilalți. În aceași timp am o memorie vizuală, care mă ajută să învăț repede textele.

Ce preferi: teatrul clasic sau contemporan?

Îmi place teatrul, în general, dacă e de calitate. De obicei, un actor, după ce joacă un tip de teatru mai multă vreme, simte nevoia de altceva, de o altă estetică teatrală. Consider că un actor e bine să facă toate tipurile de teatru, fie că vorbim de musical, teatru documentar, performance sau teatru clasic. Important e să nu se plafoneze. Avem nevoie de provocări ca actori. Mie îmi place foarte mult teatrul documentar, dar după o perioadă în care practici acest gen de teatru, ai nevoie de așa numitul teatru cald, care are un alt fel expresivitate. De exemplu, mie mi-a făcut mult bine apropierea de dans pentru că îmi oferă un alt tip de emoție. Am simțit acest lucru când am fost invitată să iau parte  dintr-un spectacol – lucrare de licență, în cadrul secției de coregrafie a Universității de Artă. Prezența mea în acel proiect era bazată doar pe mișcare. Au fost cele mai frumoase două săptămâni din viața mea de actriță. Am luat această experiență ca pe un studiu în care am descoperit un nou mod de a spune o poveste prin mișcare. Fără cuvânt, m-am întors înlăuntrul meu, descoperind alte mecanisme ale emoției. Într-un fel, m-am purificat de minciună. Cred că actorul trebuie să se protejeze și să abordeze și alte arte pentru a putea să-și dezvolte o disciplină a emoției. De aceea, sunt deschisă spre orice tip de experiențe artistice care mă scot din zona mea de confort.

Joci de cinci ani, la Național, monodrama ÎN TRAFIC? Cât de important este pentru un actor să treacă printr-o astfel de experiență?

Monodrama este examenul de maturitate al unui actor. Poți să faci o monodramă în momentul în care ai la activ o sumă de reușite, dar și de eșecuri importante. Când faci monodramă, relația cu publicul este directă, iar responsabilitatea adevărului scenic este doar pe umerii tăi. Stai pe scenă o oră și jumătate sau mai mult, într-un flux constant de emoție. În cei cinci ani de zile de când joc monodrama În trafic (un spectacol de Alina Nelega), am încercat ca cele șapte personaje ale piesei să aibă parte de o abordare egală. Cum actorul e racordat la lumea în care trăiește, se întâmplă de multe ori să fim influențați de experiența personală. De aceea, cea mai mare satisfacție o am atunci când simt că toate personajele acestei monodrame sunt la același nivel. Depinde și de publicul cu care intru în contact, de relația pe care o stabilesc cu acesta în timpul spectacolului. Cred că cel mai frumos lucru în cazul monodramei este legătura dintre actor și public. În același timp, tu ca actor, în monodramă te simți cel mai aproape de tine. O monodramă te obosește psihic și intelectual pentru că ești singur, tot timpul. Îmi place când actorul are cursivitate în scenă, de aceea nu sunt adepta efectului de culise, a întreruperilor.

Poate teatrul să schimbe lumea?

Nu cred că teatrul e o artă de nișă, dar el are parte de un segment mic de consumatori. Nu cred că teatrul poate schimba lumea, dar o poate modifica. În schimb, lumea schimbă teatrul mereu. Nu trebuie să avem un anumit tip de așteptare de la public. Pot vorbi ca spectator detașat de meseria mea de actriță pentru că acesta este rolul meu preferat, cel de spectator. Mi se pare că a fi spectator la un spectatol de teatru este cel mai bun exercițiu pe care îl poți face cu tine: să stai două ore sau mai mult împreună cu oameni necunoscuți și să ajungi la același numitor în teatru, să ai puterea de  a-ți reprima emoțiile din viața de zi cu zi, să poți fi sincer cu tine însuți. Dar pentru ca asta să se întâmple, bineînțeles că spectacolul trebuie să îndeplinească anumite condiții…

Interviu realizat de Laurențiu Blaga  

Comentează cu Facebook